ALICE VALERIA MICU, VERTICAL ŞI TRECĂTOR

Poetul şi artistul vizual lugojean Ion Oprişor aduce în constructul literar contemporan Firul cu plumb, volum apărut anul acesta la editura timişoreană Eubeea. Instrument rudimentar, însă de mare precizie, utilizat din vechime pentru determinarea verticalităţii, dar şi a timpului, când era poziţionat după Steaua Polară, firul cu plumb este metafora sub semnul căreia îşi construieşte Ion Oprişor discursul, pe un ton mai degrabă grav, o acoladă poetică ce pare să mai aştepte doar rezultatul final din planul divin căruia i se circumscrie poezia din viaţă şi viaţa din poezie. Înclin spre această ipoteză deoarece seria de poeme fără titlu sunt aliniate de firul cu plumb al intuiţiei poetice nu pentru a construi, nu pentru a măsura timpul rămas, ci pentru a găsi punctul de plecare în călătoria finală. În sprijinul acestei idei aş aduce semnificaţia pe care o dă profetul Amos viziunii sale, în care Dumnezeu marchează clar hotarul între iertare şi pedeapsă, având un fir cu plumb în mână (Amos, 7, 7×8), dar şi poemul de start, care e construit pe ideea existenţei sufletelor ce locuiesc trupuri, ceea ce constituie o condamnare în sine. Pentru Oprişor, viaţa este un proiect divin neterminat, în care anotimpul de mâine se lasă redescoperit, anulând convenţionala ordine trecut, prezent, viitor. Pe această axă temporală, umbrele profeţesc întoarcerea păsării albe în ou, simbol al lumii primordiale, timpul umblă desculţ, depărtarea de Dumnezeu face să cadă asupra poetului bucăţi de pământ – o îngropare de viu sau nişte amintiri din moarte. Autorul e un veritabil axis mundi: „aud ca un clopot cum sună ziua între viaţă şi moarte“ ( p.10). Spectator prins între dimensiuni, el vede timpul cum traversează lumile peste prăpăstii, „Doar singurătatea ţine lumina aprinsă“ (p.11). Autorul ne aduce în faţă o selecţie de stări ce au prins carnea cuvântului. Efemerele stări aprind poemul, dar sunt de fiecare dată abia perceptibile, iar odată declanşate, poetul le metabolizează până încep să-l doară, dar altfel cum le-ar putea vedea de aproape în teribilul lor întreg? „Ne migălim singuri tristeţea pe care/ o purtăm doar noaptea“ recunoaşte poetul, asumându-şi vina de a fi coautor al suferinţelor sale. Ceea ce declanşează însă, pare dincolo de puterile protagonistului care le eliberează în ultimul moment, le lasă să-şi trăiască propria existenţă, căci „Dumnezeu lasă mereu o fereastră deschisă“ (p.12). Vehicul al senzaţiilor, al stărilor pe care le identifică, Oprişor se face translatorul lor, transmiţând în eterul hârtiei capturi din lumea sensibilă: „dar câte veacuri păsările şi-au lăsat umbra/ în căuşul palmei mele de lut“ (p.15). Acolo unde totul e imaterial sunt răsturnate legile firii, timpul călătoreşte, umbra e un văzduh straniu, îngerul e bolnav, în timp ce poetul e preocupat de apă, elementul primordial din care se presupune că a apărut viaţa: „îmi iau în mâini toate apele i-am zis“ (p.17), „deschid toate fântânile lumii“ (p. 18). Poezia abstractului se împleteşte cu elementele concrete, încât textul e dincolo de simpla notaţie, iar întreaga colecţie de stări mixte par adunate dintr-o dimensiune intermediară între viaţă şi moarte, între vis şi reverie, arhivate într-un netimp, într-o lume al cărei proiect nu a fost terminat, aşadar una perfectibilă, dar în destrămare. Întreaga bibliotecă de amintiri din lumea umbrelor e o iniţiere pas cu pas: „Doamne, dacă ne-ai adus aici/ să învăţăm să murim/ dezleagă funiile cailor/ şi lasă-mă să mor asemeni puiului de vrabie/ învâţând să zboare“ (p.20). Poetul încearcă să identifice sursa stării de poezie, stabilind câteva repere: „cine eşti tu, liră-ncropită din muguri de umbre/ din muţenia pietrelor/ din mâna făcută căuş a copilului/ se zbate cuvântul nerostit/ nicăieri atâta linişte/ parcă Dumnezeu a închis toate ferestrele“ (p. 21). Ideea finală a citatului este corespondenta întunecată a celei dintr-un poem anterior, accentuând poziţia poetului prins într-un veritabil joc de oglinzi, efemeritarea existenţei fiind cuprinsă între deschiderea şi închiderea unei ferestre dintre dimensiunea vieţii şi a non-vieţii.

Lumea lui Ion Oprişor e o construcţie al cărei arhitect, constructor şi administrator e Dumnezeu. Poem după poem, volumul compune din straturi concentrice un mecanism dinamic, activ, ce lasă autorului căi de a interveni, de a-şi retrăi senzaţiile, de a readuce la viaţă acea stare primară ce a declanşat big-bang-ul poetic: „nu, nu s-a terminat drumul/ e şchiopătarea sinelui după ultima trecere/ oricum mai numărăm o dată luminile/ negre întrebându-ne despre felul cum va fi/ unul altuia înşiruim fără sens iluzia mâinilor desenând tot mai rar/ fereastra cu un colţ de soare mijit/ hoţeşte pe dinăuntru“ (p.25). Încercând să reconstituie starea, poetul e prins în siajul clipei dintre lumi, când trupurile se fărâmiţează ca aripile fluturilor la sfârşitul verii. Între fluiditatea emoţiei, a stării şi transpunerea ei în concreteţea şi rigiditatea procustiană a limbajului, poetul negociază un armistiţiu, de cele mai multe ori insuficient cuprinzător, căci „niciodată nu ştii/ urma cui o striveşti îmi spui/ ca despre o ceaţă cum nu s-a mai văzut vreodată“ (p.32). Autorul merge mai departe, într-un demers aproape demiurgic: „uneori nu poţi face prea mult chiar/ dacă îţi doreşti să întrupezi lumea avem/ nevoie să facem cuvintele să vină/ chiar dacă ele nu sunt/ vezi, de ne-am fi ivit de sub un amurg/ am fi fost însetaţi de lumină aşa/ cum puţini ne mai văd“ (p. 32). Imponderabilă, această lume „se clatină pe un fir de mătase albă“, dovedindu-se vulnerabilă la ceea ce zămisleşte gândul: „deasupra mea aleargă lupi/ şi zvonuri pe tarabele minţii/ ne hrănesc dinţii lor otrăviţi// cheile gândului legate în nisip niciodată înţelese/ niciodată perechi“ (p. 36). Efortul de a prinde în ramele rigide ale limbajului gândul, starea, emoţia, îi dă poetului ocazia să-şi evalueze capacitatea şi să constate precaritatea, instabilitatea propriului demers: „– ai fi fost orb/ îmi spun/ tot ce ai atins cu mâna/ se putea vedea de aici/ nu te lupta cu negurile/ lupii pământului/ vor împărţi pâinea ta/ femeilor le vor da podoabe/ povestindu-le despre lumină deşi/ nu cred în cer/ uneori doar un semn fără voie/ apărut din senin se ridică/ şi brusc îţi arată că nu e bine/ să mori primăvara“ (p. 39).

În cel mai reuşit poem al volumului, moartea e o interlocutoare îmblânzită, o parteneră ce-şi disimulează adevărata faţă, într-o manieră ce aminteşte de frumuseţea tragică a unei balade populare: „ea va veni ca o ploaie de vară/ şi e frumoasă/ te va pluti până dincolo de/ malul celălalt şi vei simţi gustul/ vioriu al amurgului foarte aproape/ pe urmă te va uita ca pe un/ morman de frunze pe care vântul/ nu se mai încumetă să le atingă/ şi vei fi întâmplarea amiezii/ şi vei fi trecătoare de ape“ (p. 40). Remarcabile versurile finale, cu moartea văzută ca un fapt divers, iar dincolo de ea, reintegrarea în dimensiunea acvatică perpetuă, simbol al eternităţii, căci în lume nimic nu se pierde, ci totul se transformă.

Deşi e adesea tributar metaforei şi alunecă unori în abstractizări goale de conţinut ori în motive supraexpuse şi devenite loc comun, în momentul în care se agaţă de poezia realităţii imediate, Ion Oprişor salvează textul: „visăm la trunchiul luminii/ cotrobăind prin întuneric/ cine ştie că de fapt încă de la naştere/ moartea curge prin vene şi nici nu ştii/ cât de darnic îi eşti/ moartea are urmaşi îmi spui/ e ca un indicator din tablă emailată/ scris cu litere albe/ ar fi bine să nu-l citeşti/ ochiul luminii/ a căzut stins în braţele pământului“ (p.47).

Cu poeme tulburătoare prin seninătatea cu care constată apropierea morţii (niciodată distanţa dintre linia vieţii/ şi a morţii nu a fost mai aproape/ simt o durere uşoară apropiindu-se/ de degetul mic), Ion Oprişor pune în dreptul referinţelor religioase, a temelor şi motivelor lirice (viaţa, moartea, iubirea, umbra, pasărea, timpul, apa etc) privirea resemnată a alergătorului de cursă lungă aflat înaintea liniei de sosire, prinsă în poeme fără identitate prin titlu, precum sunt zilele din viaţa fiecăruia, dar care construiesc un discurs coerent, nuanţat, sensibil, cu versuri memorabile.