CRISTIAN VASILE, SOCIOLOGIA GUSTIANĂ ÎN CONTEXT CENTRAL-EST-EUROPEAN DUPĂ 1918

De-a lungul deceniilor postbelice, au existat mai multe tentative circumscrise demersului comparatist iniţiate cu scopul de a acoperi din punct de vedere academic istoria Europei Centrale şi de Est. Dacă Joseph Rothschild a oferit o sinteză de autor concentrată asupra situaţiei regiunii în timpurile comunismului (Return to Diversity: A Political History of East Central Europe, Oxford, 1989), mai recent Sabrina P. Ramet a coordonat un volum colectiv care s-a focalizat pe desfăşurările din perioada interbelică, punând în centrul analizei eşecul democraţiei şi tratamentul discriminatoriu aplicat minorităţilor naţionale (Interwar East-Central Europe: The Failure of Democracy-building, the Fate of Minorities, Routledge, 2020). Bariera lingvistică a fost doar una dintre dificultăţile analizei comparative, o analiză care să ia în calcul absolut toate ţările din regiune. În cazul aprofundării trecutului recent al istoriei ştiinţelor socio-umane se adaugă provocări suplimentare, însă, foarte recent, Theodora-Eliza Văcărescu şi Zoltán Rostás (în calitate de coordonatori) au încercat să le depăşească, lucru dovedit de volumul pe care l-au editat: Mărire şi decădere. Sociologia gustiană în context central-est-european după Marele Război, Bucureşti, Editura Eikon, 2022, 323 pag.

De fapt, iniţial nu a fost vorba despre o încercare de panoramare a istoriei sociologiei interbelice din Europa centrală şi răsăriteană, ci de o conferinţă organizată în aprilie 2019, la Iaşi, cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la apariţia primului număr al publicaţiei Arhiva pentru Ştiinţă şi Reformă Socială (ASRS), periodic întemeiat de profesorul Dimitrie Gusti în primăvara lui 1919. Evenimentul academic celebrând acest centenar editorial viza mai ales efortul de instituţionalizare a disciplinei sociologice în spaţiul românesc, iar o parte a comunicărilor a apărut în periodicul Polis. Revistă de Ştiinţe Politice, vol. VII, nr. 1 (23), 2018-2019. La trei ani distanţă, cu scopul probabil de a obţine o receptare mai largă şi pentru o contextualizare mai bună a Şcolii sociologice de la Bucureşti, Theodora-Eliza Văcărescu şi Zoltán Rostás au apelat inclusiv la specialişti recunoscuţi la nivel internaţional (Svetla Koleva, Marek Skovajsa, Jan Balon, Włodzimierz Wincławski, Larissa Titarenko, Victor Karády), având drept obiectiv prezentarea demersurilor de instituţionalizare a sociologiei în Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Rusia/URSS şi Ungaria. Din acest peisaj regional, lipseşte doar spaţiul iugoslav. Probabil, publicul intelectual din spaţiul românesc este mai familiarizat cu numele profesorului Victor Karády – savant legat de instituţii prestigioase precum Sorbona, CNRS, Central European University – care a realizat mai multe studii de referinţă privitoare la comunitatea evreiască din Ungaria şi Transilvania, precum şi la antisemitismul din Europa Centrală.

Textele acestor istorici ai sociologiei au fost grupate în prima parte a volumului, iar în cea de-a doua au fost reproduse – într-o formă revizuită şi/sau extinsă – materialele tipărite iniţial în revista Polis. În capitolul pe care îl semnează, Zoltán Rostás a încercat în mod documentat să-şi susţină ipoteza de cercetare, anume că Institutul Social Român/ISR (iniţial: Asociaţia pentru Ştiinţă şi Reformă Socială) şi revista ASRS au fost atât promotori, cât şi martori ai instituţionalizării sociologiei în interbelicul românesc (pp. 177-197). Pentru profesorul Rostás, Dimitrie Gusti şi echipele sale de sociologi şi specialişti în diverse domenii ies în evidenţă în primul rând prin ideea centrală a înfăptuirii de reforme bazate pe expertiză, pe o cercetare ştiinţifică a realităţii sociale (pp. 177 şi urm.). În al doilea rând, trebuie spus că momentul 1919 nu a venit din senin fiind pregătit de iniţiative vădite în anii anteriori (1910, 1913, 1918). Theo­dora-Eliza Văcărescu continuă, într-un fel, acest tip de demers care are în vedere o durată mai lungă şi se concentrează asupra contribuţiilor avute de mişcările de emancipare a femeilor la înfiinţarea ISR şi a ASRS (pp. 198-232). Ideea principală este aceea că Dimitrie Gusti şi instituţiile create de el, spre deosebire de alte personalităţi ale epocii sau instanţe cultural-academice, au înlesnit şi chiar încurajat participarea femeilor în număr mai mare la diverse acţiuni şi activităţi circumscrise cercetării ştiinţifice şi intervenţiei sociale. Pentru a ilustra această implicare gustiană şi a urmări care au fost zonele de intersecţie şi de influenţă între asociaţiile feminine/feministe şi acţiunile datorate lui Gusti, Theodora-Eliza Văcărescu a mobilizat o bogată documentaţie însoţită de literatură secundară.

Celelalte capitole completează tabloul începuturilor sociologiei autohtone. Dana Costin urmăreşte contextul ştiinţific şi intelectual al apariţiei ASRS prin focalizarea asupra câtorva publicaţii, asociaţii şi societăţi academice din perioada 1919-1924 (Societatea Etnografică Română, ASTRA, anuarul Dacoromania, revista Grai şi Suflet, Asociaţia Română pentru Studiul Conjuncturii Economice prezidată de Virgil Madgearu, Societatea Culturală „V.A. Urechia“ din Galaţi, Arhiva pentru Drept şi Politică etc.). Pornind de la conţinutul revistei ASRS – concentrat îndeosebi asupra problematicii sociale (legislaţia meseriilor, contractul colectiv de muncă) – Victor Rizescu vorbeşte despre două repere ale reformei sociale din România interbelică: federalismul sindicalist şi socialismul juridic (pp. 253-290). Textul său stăruie asupra receptării ideilor lui Léon Duguit, teoretician francez al dreptului, atât în revista Institutului Social Român, cât şi, în general, în spaţiul cultural-editorial şi academic românesc (între alţii, N. Steinhardt a fost unul dintre criticii lui Duguit). Victor Rizescu se preocupă intens de interferenţele şi conexiunile autohtone ale unor importante curente de gândire europene, care au fost ilustrate şi în numerele revistei ASRS şi au generat discuţii în contradictoriu în mediile culturale. În final, Ionuţ Butoi realizează o analiză conceptuală a primelor scrieri programatice ale lui D. Gusti (îndeosebi din 1918 şi 1919) privite din perspectiva dihotomiei fondatoare a ştiinţelor sociale moderne dintre „natură“ şi „cultură“.

Punerea laolaltă a acestor capitole despre istoriile naţionale ale disciplinei sociologice la nivel regional oferă numeroase avantaje atât pentru cititorul obişnuit, cât şi pentru un lector mai avizat. În primul rând, rezultă faptul că multe dificultăţi de instituţionalizare a acestei ştiinţe au fost comune tuturor ţărilor. În al doilea rând, un factor extern precum Fundaţia „Rockefeller“ a intervenit pentru dezvoltarea disciplinei (prin finanţări, burse etc.) în mai multe state din zonă, inclusiv în România (p. 191). În fine, din carte reies uneori foarte clar conexiunile, întrepătrunderile şi influenţele reciproce la nivel de disciplină sociologică, fenomene observate mai ales de Victor Karády. Apelând la mai multe publicaţii culturale (dar nu numai) maghiare, deja digitalizate, autorul a sesizat popularitatea de care s-a bucurat Dimitrie Gusti în spaţiul intelectual şi editorial maghiar în anii 1920 şi 1930. Sociologul român era citat masiv, ajungând la concurenţă cu personalităţi precum Henri Bergson şi Gustave Le Bon (vezi Sociologia maghiară între 1918 şi 1945, p. 168). Frecvenţa referirilor la Gusti a atins un maximum între anii 1935 şi 1939, un aspect cu atât mai demn de semnalat cu cât între cele două state din regiune – România şi Ungaria – exista o rivalitate politică aparent ireconciliabilă, care s-a şi vădit în vara lui 1940. Concluzia lui Victor Karády este aceea că relaţiile intelectuale transnaţionale nu au ţinut întotdeauna cont de tensiunile politice dintre ţări. Evident, lucrarea este importantă şi din alte motive, scoţând la iveală parcursul fascinant al unei discipline şi legăturile sale cu alte ştiinţe (statistica, demografia, istoriografia, etnografia etc.).