CONSTANTIN CUBLEŞAN, MAREA CONTEMPLARE DE SINE

În poeziile volumelor precedente, Rodica Marian se căuta pe sine urmând călătorii de facto pe meridianele lumii, umplându-şi sufletul, nu neapărat de frumuseţile peisajelor şi istoriilor trecutului ce i se revelau în traseele turistice străbătute cu pasul, cât mai ales trăind şi rezonând odată cu misterele descoperite în fiinţările şi credinţele acelor lumi, exotice cel mai adesea. O poezie a cunoaşterii şi recunoaşterii de sine într-o asumată reverberaţie a timpilor universali. De data aceasta, Prag transparent (Cluj-Napoca: Scriptor, 2021) călătoria poetică se produce în propriul univers intim/ interior („Azi iarăşi lunec în inima-mi de ambră“) , regăsindu-se într-o tulburătoare comuniune cu firea, comuniune pe care o exprimă confesiv, resimţind cu o anume resemnare dramatică, liniştitoare totuşi, cum se trece odată cu trecerea timpului/ timpurilor: „Şi-ntr-o bună dimineaţă m-am împăcat dintr-odată/ Cu nesfârşitul început şi sfârşit, simţind că am oprit/ Fuga de turmă a gândurilor şi din uimirea/ Acestei fulgerătoare păci a ţâşnit firesc, palpabil/ Tremurul frunzei dinainte de a cădea în prăpastia/ Pământului – orice cădere e un hău al uitării/ De sine, şi nouă şi veche –, e instinctul mugurilor,/ Traiectoria destinului lor, seninul lor curaj,/ Şi-aşa am ajuns să nu mai aud cum plânge/ Vietatea din mine, nu mă mai sperie/ Liniştea de moarte a sufletului meu/ Nici plăcerea de-a fi atât de împăcată cu/ Neliniştea, căreia i-am făcut cuib, fără nicio/ Metaforă, din degetele mele ca nişte uşoare/ Crenguţe uscate, hotărâte să doarmă câteva milenii“ (Revărsare).

Meditativă, revăzându-şi viaţa ca într-un vis fabulos („visul-zbor m-ar găsi în chip/ De floare zburătoare, într-un avânt de pasăre /…/ iar zborul meu neîntrerupt/ Nu-i tulburat decât de presimţirea/ Că ochii-mi rămaşi de pază-n depărtare/ Nu mă mai văd şi asta mă-nfioară/ Ca strigătul tăcut din cealaltă dimensiune“ – Zborul ochilor), asumându-şi condiţia existenţei în vis („căci vis e tot şi vis suntem“), Rodica Marian se caută şi se regăseşte ca venind dintr-un trecut pe care-l proiectează în prezentul mereu dramatic ce o defineşte: „Trăim, de fapt, numai în trecut şi viitor,/ Ştiu bine ce am fost, mă proiectez uşor în ce voi fi./ Dar nu ştiu deloc ce sunt acum şi aici/ Realizez prezentul numai între/ Cele două uşi ipotetic deschise,/…/ Între am fost şi voi fi“ (Prag transparent).

Biograficul e substanţa lirismului său confesiv, poeta simţindu-şi devenirea oarecum dilematic, urcând dintr-un ambient nativ din care e obligată emoţional să aleagă întru propria-i împlinire existenţială: „să aleg/ În ce duh să mă urc, să nu mai rămân/ Acel statornic corp ce nu-şi află asemănarea// Cu propriu-i chip, despărţit de toate celelalte persoane/ Ce mişună ţanţoşe prin respiraţia mea,/ Fiindcă toate întrebările sunt nişte fiinţe aievea“ (Apropierea de necunoscut). E aici un narcisism bine temperat, oglindirea în sine e edulcorată („Am ajuns să-mi închipui că/ Sunt fiica unei fericiri pe care încă n-o ştiu“), dar nu lipsită de frisonul îndoielilor, de trăirea interioară a propriei fericiri: „Şi iarăşi mă-ndoiesc de acea fericire,/ Bine ascunsă în toate pliurile luminii“ (Fericirile), încrezătoare, totuşi, în desăvârşire într-un dincolo metafizic: „Mă ajunge un fior înăbuşit dintr-o altă dimensiune,/ Poate nu o preaalbă lumină (…) Am învăţat cum să mă feresc de durere,/ De orice posibilă suferinţă,/ Tot încercând să ating neantul renăscător“ (Bibioteca lui Celsus).

Confesiunea e dublată de starea nostalgică cu care se contemplă pe sine, cu care îşi decantează propriile trăiri: „Cândva, undeva a fost o vreme/ Când înfloream înflorind/ Cu inima mea crângurile din luminişuri.// Multă vreme n-am ştiut nimic de sufletul meu/ Şi-l tot căutam prin depărtări sau mai pe-aproape,/ Ca pe-un prieten înstrăinat nedrept,/ Ca pe cruciatul rătăcit în aventura legendarului suflet pereche (…) Şi-aşa, tot căutându-l, se făcea uneori că-l recunosc/ În libertatea de-a mă crede asemenea cu/ Regina furnicilor, cea cu multe vieţi (…) Credeam alteori că eu m-am pierdut într-o noapte tăioasă,/ Din care dispăruse cu totul larma nerostită a stelelor/ Şi zumzetul razelor de lună, atât de protector,/ Mereu acel ceva care te ajută să nu cazi/ În golul lumilor cunoscute şi necunoscute,/ Doamne, mi-am iubit prea mult sufletul, insuportabil de mult“ (Povestea sufletului meu).

Metaforica discursului dă contur ideaticii poeziei acesteia, poeta fiind tulburată de nelinişti lăuntrice, rostite oarecum liturgic în recunoaşterea îndoielilor de sine („Doamne, Doamne, ajută necredinţei mele!“, şopteşte în cadenţe biblice) pentru care se smereşte în rugăciune: „Doamne, te rog, fă să rămân împăcată pe pământ, într-un fel ori altul,/ Şi, Doamne, te mai rog, fă-mi voia, să trec prin flămânziri faraonice/ Şi luxuriante morminte, din dreapta sărăcire de duh,/ Înainte de-a-ţi simţi Lumina ori Neantul“ (Nazca şi dreapta sărăcire de duh). Balansul trăirii între viaţă şi moarte, pe care îl resimte ca un dat al sorţii, e garantul de fapt al perenităţii sale telurice: „Doamne, cât curaj îi trebuie clipei să rămână clipă/ Să nu alunece pe nesimţite într-o năprasnică oră sau un secol măreţ,/ Altfel singură, stingheră şi unică îmi pare/ Numai viaţa din clipa acelei morţi,/ Din care am scăpat mereu şi mereu/ De parcă, până la urmă, nici n-ar exista moarte“ (Curajul clipei).

În arealul liricii noastre actuale, Rodica Marian se impune ca o poetă a marilor nelinişti interioare, a marilor întrebări despre fiinţarea de sine şi în sine, a marilor cumpăniri între viaţă şi vis, totul decantat ca într-o spovedanie eliberatoare, întrucât pentru ea, după mărturisirea programatică pe care o face undeva, „poezia este singurul mod de a simţi atemporalitatea, luând timpul tău acolo cu tine, singura cale de a-ţi percepe fiinţa în imponderabilitate, singura şansă a desprinderii de sine în spaţiu, purtând totuşi, în mod particular, semnele identităţii locale, în care ai venit şi ai crescut în lume“.