Anca Haţiegan

1. Întâi şi întâi, pandemia deocamdată nu s-a sfârşit, aşa că nu aş zice „hop!“, până nu sărim pârleazul!

Cum mă simt? Splendid!… Lăsând gluma la o parte, fizic n-am avut de suferit, întrucât am un câine care m-a scos zilnic din casă, chiar şi în perioada carantinei, iar, din câte ştiu, boala nu am făcut-o. În privinţa psihicului, lucrurile nu sunt atât de roze. Simt o apăsare, ca toată lumea, cred. M-am mai relaxat din momentul în care ne-am vaccinat, toată familia. Mă îngrijorează, însă, crizele suprapuse (care sunt legate între ele): economică, energetică şi climatică, precum şi criza din Ucraina (în care şantajul energetic joacă un rol important). Aşa că nu simt că am ieşit din tunel.

2. Nu ştiu dacă teama de boală a avut un rol în declanşarea inspiraţiei, însă limitarea contactelor sociale (inclusiv prin trecerea la predarea online, care, în învăţământul universitar, pe anumite segmente, continuă şi astăzi) mi-a permis să mă concentrez, mai mult decât înainte, pe cercetare şi scris. Pandemia a fost o perioadă productivă pentru mine din acest punct de vedere. Am scris mai multe articole pentru Dicţionarul multimedia al teatrului românesc (www.dmtr.ro), coordonat de Cristina Modreanu (despre Liviu Ciulei, Clody Bertola, Gina Patrichi, Valeria Seciu, Mariana Mihuţ şi Victor Rebengiuc, precum şi despre spectacolele Dimineaţa pierdută, după romanul Gabrielei Adameşteanu, în regia Cătălinei Buzoianu, şi Furtuna, de Shakespeare, în regia lui Ciulei). De aici mi s-a tras obsesia, ce mă bântuie încă, pentru universul lui Liviu Ciulei, despre care am început să scriu o carte, după cum bine ştiţi, căci revista Apostrof a găzduit, cu generozitate, câteva fragmente. Am lucrat şi pentru un Lexicon al avangardei teatrale central şi est-europene, iniţiat de Institutul Teatral din Varşovia, care urmează să apară la o editură englezească. Am participat la conferinţe. Mi-am scris şi susţinut teza de abilitare. Am scris un text despre teatrul românesc postdecembrist şi două despre dramaturgi şi piese din perioada comunistă, pentru nişte volume colective care ar trebui să vadă lumina tiparului anul acesta. Şi, nu în ultimul rând, am contribuit la apariţia volumului dedicat mentorului meu: Ion Vartic. În joc de oglinzi (Şcoala Ardeleană, 2021), coordonat de doamna Marta Petreu şi de subsemnata. Am fost foarte bucuroasă să-l văd ieşit de sub tipar! Criticul literar şi teatrologul Ion Vartic mi-a fost profesor la Facultatea de Teatru (de fapt, pe atunci, catedra de Teatru a Facultăţii de Litere clujene, înfiinţată de el după 1989), apoi coordonator de doctorat. În pandemie, s-a retras din învăţământ, neîmpăcându-se cu predatul online, şi mi-a lăsat „moştenire“ cursul special Caragiale şi cel de Teoria dramei, moştenire ce mă onorează nespus!

3. Cred că am răspuns, deja, la această întrebare, la punctul doi: aşadar, nu teama de boală, ci, mai degrabă, claustrarea m-a făcut productivă. Sau, hai să zicem, combinaţia celor două. Mi-am găsit refugiul în scris. Acesta m-a ajutat să-mi mut gândul de la boală, mai ales atunci când nu exista niciun vaccin contra ei şi nivelul meu de anxietate era mult mai mare. (Cel mai greu de dus mi s-a părut gândul că cei apropiaţi mie şi, potenţial, mai vulnerabili, s-ar putea îmbolnăvi şi muri.)

Nu cred că pandemia ne-a reinventat ca fiinţe sociale, ci doar că ea a accelerat (şi a evidenţiat) nişte procese care erau oricum în curs, cum ar fi mutarea tot mai multor activităţi în online. Pe cei introvertiţi ca mine, pandemia i-a făcut şi mai introvertiţi, mai dispuşi să se izoleze de lume. Pe cei extravertiţi, i-a făcut să conştientizeze, dacă nu o ştiau deja, cât de necesare le sunt contactele sociale. Cred că ei au avut mult mai mult de suferit din cauza claustrării. În privinţa legăturii dintre creativitate şi claustrare nu m-aş hazarda să emit nişte judecăţi generalizatoare. În general, atunci când munca şi creaţia nu depind de o echipă (ca în teatru, de pildă), omul trebuie să se autoizoleze ca să poată să ducă un proiect la bun sfârşit. Cel puţin scriitorii asta fac atunci când scriu, îşi limitează foarte mult legăturile cu lumea, se rup, pe cât posibil, de ea. Pe termen lung, claustrarea nu cred, însă, că îi face nimănui bine.