IULIAN BOLDEA, EXILUL ŞI ETICA MEMORIEI
La cei 85 de ani pe care îi împlineşte în acest an la 19 iulie, Norman Manea este unul dintre scriitorii români de notorietate mondială. Resimţit drept dualitate geografică şi interioară, exilul problematizează condiţia eului sub spectrul marginalului, ca expresie a unei identităţi fracturate. Legitimitatea ontică a fiinţei exilate este redată, în cărţile lui Norman Manea, prin exerciţiul cathartic al anamnezei, eroziunile uitării fiind compensate de revelaţiile unei memorii cu acut profil etic, căci scrisul însuşi reprezintă o formă de supravieţuire, de exhibare a suferinţei şi de refuz al compromisului. E vorba aici de o scriitură prin definiţie depoziţională a unei existenţe fracturate, plasată într-o istorie alienantă. Memorie, exil, marginalitate, ultraj sunt cuvintele-cheie ale romanelor lui Norman Manea, în care trecutul fiinţei are rezonanţa unei replici la negativitatea dizolvantă a ideologiilor. Etica scriitorului e una a interogaţiei, a singularităţii, dar şi a dialogului cu Celălalt, căci sentimentul purificării anamnetice şi spectacolul traumei temporale structurează neîncetat destinul literar al lui Norman Manea, nu fără afinităţi – mărturisite – cu Kafka şi Joyce, experienţa exilului semnificând o întoarcere nostalgică simbolică spre matricea originară, în „casa melcului“, prin intermediul ficţiunii intens documentare, a depoziţiei şi anamnezei lucide a traumei.
Romanul recent al lui Norman Manea Umbra exilată (Editura Polirom, 2021) va fi publicat de asemenea în acest an la edituri prestigioase din Germania (Hanser), Italia (Il Saggiatore), Spania (Galaxia Gutenberg), SUA (Yale University Press) şi Franţa. Cu o arhitectură narativă multietajată, cartea e alcătuită dintr-o înlănţuire de colaje literare, de notaţii de lectură despre iubire, scris, identitate şi memorie, într-o incursiune printre dilemele traumatice ale veacului XX, care au înregistrat exacerbarea ideologiilor intoleranţei (fascism, comunism, naţionalism). Cu o „voce limpede şi profundă, care pare că vine din secole de experienţă“ (Alberto Manguel), Norman Manea redă în romanul său tema esenţială a exilului, cu concursul protagonistului, care este un schlemiel (nătâng, împiedicat, în limba ebraică), personaj dostoievskian ce se dizolvă în labirintul istoriei, găsind „o satisfacţie înţeleaptă de a fi putut adăuga o interpretare lumii“ (Bogdan-Alexandru Stănescu). Simbolistica umbrei, marcă identitară ce exprimă neliniştea obsesivă a personajului central, ne vorbeşte despre destinul său înstrăinat, dar şi despre avatarurile alienante ale istoriei. Fragmente dense, tensionate sunt cele ale dialogului dintre Nomadul Mizantrop şi prietenul său Günther pe tema implicaţiilor ideologiei comuniste şi a geografiei politice postbelice. Pe de altă parte, unitatea cărţii e conferită şi de afecţiunea dintre personajul central şi sora sa vitregă, ambii marcaţi de traumele Holocaustului şi de o dorinţă revelatoare de a-şi asuma un punct de echilibru într-un univers marcat de anomie şi de contradicţii insurmontabile.
Spiritul sintetic al cărţii derivă din prelungirea destinului personajului narator şi martor din Întoarcerea huliganului şi Despre clovni, cu teme predilecte şi dilematice. Definit încă din subtitlu ca un „roman colaj“, cartea lui Norman Manea e străbătută de citate din opere de ficţiune sau din lucrări nonficţionale (eseu, memorii, filozofie, poezie), introduse cu naturaleţe în spaţiul textului. Protagonistul cărţii, scriitor român exilat, profesor la o universitate americană îşi rememorează căutări, lecturi şi zile, între textele proprii şi citate fiind intercalate referatele studenţilor, într-o mixtură de texte, originale şi citate, relevante pentru un dialog intelectual de calitate. Biografia personajului poreclit Nomadul Mizantrop posedă repere similare cu cele ale scriitorului, însă lectura cărţii în cheie biografistă este limitativă, deoarece se regăsesc suficiente distanţări între ficţiune şi viaţa scriitorului, detaliile personale fiind uneori depăşite de accentele reflexive, meditative sau simbolice.
Primul capitol ne introduce în spaţiul exilului, debutând cu o convocare kafkiană a eroului la o întâlnire la „sediu“, unde colonelul Tudor îl anunţă că poate pleca în străinătate, în exil, experienţă generatoare de trăiri contradictorii, de la speranţă, la angoasă sau incertitudine („Exil, deci! Alt exil decât cel din copilăria cu sârme ghimpate. Exil! Eliberarea de mizerie şi tiranie, despărţirea de iscoadele înmulţite ca ciupercile după furtuna promisiunilor mincinoase. Aici, în ţara naşterii, se iniţiase în complicităţile supunerii. Aici se îndrăgostise de cuvinte şi se amăgea că nu trăieşte într-o ţară ci într-o limbă. Nu, nu se simţea pregătit să devină surdomut în Paradisul Prosperităţii“). Traseul exilatului (Berlinul de Vest, discuţiile cu Günther, sosirea în Statele Unite, întâlnirea cu sora sa vitregă, angajarea ca profesor la o universitate de prestigiu) relevă o anume nesiguranţă identitară a personajului, care pare a nu-şi găsi nicăieri locul, situându-se într-o stare de exil permanent. Naratorul îl numeşte, de altfel, Călătorul, Străinul, Nomadul, Profesorul şi „bătrânul singuratec“. Un moment memorabil, de fixare în spaţiul american, de identificare cu locul străin se petrece cu ocazia atacurilor teroriste din 11 septembrie 2001: „Ecranele planetei fuseseră brusc cotropite de păsările de pradă şi prăpăd: mari zburătoare metalice coborau în picaj să spulbere clădiri şi oameni. … Nomadul se simţea, iată, solidar cu cei care locuiau bucata de pământ pe care naufragiase în urmă cu peste un deceniu. Acum, da, era unul de-ai lor! Avea dreptul să spună cum altădată spusese preşedintele lor, «Ich bin ein Berliner». Mai simplu: «I am yours», «I am here», «Among you», «With you», «That’s it», «I am here», «Like you», «Like you». Îşi justifica, abia acum, noua identitate, refugiul devenit domiciliu…“.
Toposul recurent al umbrei aminteşte personajul romantic Peter Schlemihl ce recurge la un pact faustian, damnat exponenţial pentru condiţia exilaţilor şi a marginalizaţilor („Este aventura lui Schlemihl valabilă şi pentru expatriatul dintr-o dictatură sau dintr-o familie tiranică sau dintr-o enclavă retardată de sărăcie, sălbăticie, fanatism? Acoperă drama lui Peter, atâta cât este, cea a tuturor înstrăinaţilor, deposedaţilor, expulzaţilor, nomazilor goniţi de furtunile Istoriei dintr-un refugiu în altul?“. Conotaţiile simbolice ale umbrei sunt diverse, de la „umbra pe care o pierdem frecvent când conştiinţa se retrage în umbră“, la umbra cu sens identitar care pare „o metaforă pentru patrie, limbă, rădăcini sau orice altă relaţie cu apartenenţă“. Trauma Holocaustului, dezbătută cu Günther, este revelatorie din perspectiva relaţiei dintre victimă şi complice, cum arată Eva („Nici opoziţia în relaţia cu Holocaustul nu vă desparte cu totul, cred eu. Unul, victima, evreul, adică el, nu vorbeşte niciodată despre subiect; celălalt, neamţul, se consideră complice prin etnie cu asasinii“). Reflecţia asupra dilemelor identitare reiese cu claritate din numeroase fragmente ale cărţii în care „rana milenară“ este diagnosticată cu luciditate: „Ai pus degetul pe rana milenară. Eşti înfumurat în modestia dumitale exagerată, nu vrei să te dezvălui, nu te dai pe piaţă. Parcă ai adăposti cine ştie ce comoară. Exilat nu pentru că eşti departe de locul natal, ci pentru că te-ai asimilat cu această categorie de îngeri bizari, asta-i! Exilat prin structură, nu prin situaţie“. O carte despre căutarea necontenită a identităţii, Umbra exilată relevă dilemele Nomadului Mizantrop, dileme ce pot fi explicate şi prin enunţul din final, în care se regăseşte cuvântul ebraic „hineni“ (iată-mă), prin care eroii biblici îşi fac cunoscută prezenţa în spaţiul locuit de divinitate. Tensiunea ideatică, dinamica naraţiunii şi fervoarea interogativă sunt calităţile esenţiale ale unui roman de excepţie pentru problematica identităţii şi a exilului.