CRISTIAN VASILE, COMUNISMUL ROMÂNESC ÎNTRE MEMORIE ŞI ISTORIE

În anul 2011, beneficiind şi de sprijinul Fundaţiei Konrad Adenauer, două instituţii (CNSAS şi Institutul de Istorie „N. Iorga“) se asociau şi organizau prima Conferinţă naţională dedicată comunismului românesc. Abrevierea rezultată din denumirea manifestării (Conferinţa naţională comunismul românesc – CNCR) s-a şi impus cumva în spaţiul academic, iar evenimentul continuă şi astăzi în altă formulă. În mai 2019 s-a derulat o primă ediţie a unei reuniuni ştiinţifice înrudite cu CNCR – o conferinţă consacrată Comunismului în România văzut din perspectiva memoriei şi a istoriei (abreviat: CoMIst) având în prim-plan Facultatea de Ştiinţe Politice din Bucureşti şi Institutul de Istorie „N. Iorga“ (aceeaşi generoasă fundaţie germană s-a regăsit printre susţinători). Un merit decisiv îi revine lui Dragoş Petrescu, care a avut un rol de catalizator în organizarea acestor reuniuni. La puţin timp de la evenimentul din 2019, lucrările comunicate au fost adunate într-un volum colectiv – Dragoş Petrescu (coord.), Comunismul în România. Memorie şi istorie, Bucureşti: Pro Universitaria, 2020, 300p.

Textele celor 11 autori convocaţi să-şi expună opiniile sunt grupate în secţiuni astfel încât să exprime trei opoziţii relevante pentru studierea fenomenului comunist: Memorie vs Istorie; Cultură vs Politică; Transnaţional vs Naţional (pp. 5-6). Într-un fel, volumul vorbeşte la fel de mult şi despre postcomunism şi memoria comunismului, acest aspect fiind vădit în mai multe capitole, inclusiv în cel datorat Simonei Mitroiu (Naraţiuni feminine în postcomunism – pp. 57-82). Cercetătoarea atinge subiecte sensibile precum procesul reamintirii, prelucrarea trecutului comunist atât la nivelul reprezentărilor colective, cât şi la nivelul povestirilor vieţii. Textul încearcă să suplinească o carenţă identificată la nivelul studiilor de gen corelate cu procesul reamintirii trecutului comunist şi îşi propune să ofere o perspectivă de ansamblu asupra integrării naraţiunilor feminine în discursul memoriei comunismului (p. 57). În acelaşi timp, este vorba despre o analiză a principalelor tematici în jurul cărora naraţiunile feminine s-au dezvoltat şi au fost integrate în discursul public oferind exemple relevante pentru direcţiile identificate. Între memorialistele citate se numără: Oana Orlea, Dina Balş, Adriana Georgescu, Annie Samuelli, Nicole Valéry-Grossu, Lena Constante, Ioana Berindei, Aniţa Nandriş-Cudla, Ana Blandiana, Mihaela Miroiu. „O direcţie semnificativă de analiză este construită în jurul diferitelor «lecturi» şi interpretări ale situaţiei femeilor în comunism, în special privind implicarea şi câştigurile acestora la nivel social şi politic“ – scrie Simona Mitroiu (p. 59) referindu-se şi la Kristen Ghodsee, cu al său studiu controversat (Why Women Have Better Sex Under Socialism, New York, 2018), o perspectivă revizionistă, care nu sesizează atât moştenirea dezastruoasă a comunismului, cât „ravagiile capitalismului neoliberal“.

Eforturile femeilor de a evita controlul regimului comunist (care impunea obligaţia procreerii) i-a determinat pe unii cercetători să descrie avortul ilegal ca o formă de disidenţă (p. 77). Într-un alt registru, Corneliu Pintilescu vorbeşte despre cauzele firavelor gesturi de disidenţă şi nonconformism din rândul arhitecţilor (Statutul arhitectului în anii 1980. Între autonomie profesională şi constrângeri politice). Concluzia sa este aceea că: „Foarte puţini arhitecţi au ieşit în perioada comunistă din această logică a tehnocratului subordonat structurilor politice şi administrative şi au contestat deciziile abuzive legate de restructurarea radicală a spaţiului. Cei mai mulţi dintre cei care au avut acest curaj activau în structurile însărcinate cu protecţia patrimoniului sau în cadrul învăţământului superior de specialitate“ (p. 136). Un capitol înrudit este cel al lui Cosmin Nasui, Condiţia artiştilor în anii 1980. Percepţii şi reprezentări (pp. 141-168). Autorul oferă o perspectivă integratoare a contextului politic şi social şi nu doar din cea estetică sau formală – plastică. Perspectiva lui se delimitează de canonul istoriografic (Adrian Guţă, Magda Cârneci, Alexandra Titu) şi de scrierile care privilegiază ideea că experimentul artistic reprezintă argumentul pentru „rezistenţa“ artei şi a artiştilor sub comunism. Verdictul dat de Nasui pare dur, dar plauzibil: „nici în perioada comunistă şi nici ulterior, istoria artelor româneşti din perioada comunistă nu a putut fi scrisă fără aparatul ideologic sau propagandistic, mai ales atâta timp cât personajele care i-au conturat destinul sunt încă în viaţă. Din diferitele încercări de istoriografiere de până acum lipsesc, deci, cel mai adesea chiar personajele cheie ale politicilor culturale, precum şi deciziile şi faptele prin care aceştia au marcat destinul artei. Deocamdată, studiile de artă referitoare la această perioadă se pornesc, dar se şi opresc totodată, doar asupra efectelor“ (pp. 141-142).

Aproape la fel de temerar este şi demersul lui Csongor Jánosi – Religia ca opoziţie culturală. Mărturia arhivelor create de episcopul Áron Márton şi pastorul János Dobri (pp. 193-218). Autorul încearcă să răspundă la întrebări fundamentale pentru istoriografia ecleziastică, dar nu numai, şi pledează pentru identificarea de surse istorice complementare (diferite de cele emanate de la aparatul de partid sau de represiune): „cum ajungem la acei pastori şi laici care, din moment ce activităţile lor din diverse motive nu au trecut pragul de toleranţă al aparatului de control al vieţii bisericeşti? Aceştia au rămas astfel în afara mecanismului de clasificare a securităţii de stat şi, implicit, nu au intrat în rândul celor socotiţi inamici ai partidului. Ei au generat cele mai puţine informări din partea surselor de partid, sau a informatorilor Securităţii, fiind consideraţi uneori inexistenţi şi astfel poveştile lor sunt printre cele mai semnificative pete albe în istoriografia ecleziastică privind perioada comunistă. Tocmai din acest motiv este important să fie cercetate surse istoriografice noi, dincolo de colecţiile de documente ale partidului-stat, pentru că acestea ar contribui la descoperirea unor căi bisericeşti greu de documentat, incluzând, în multe cazuri, naraţiuni de rezistenţă cotidiană şi tehnici diverse de disimulare şi de adaptare aparentă“ (p. 212).

Un text consistent este şi capitolul semnat de Cristina Petrescu, Muzica occidentală sub comunism Reţele transnaţionale, spaţii paralele şi activităţi semiclandestine (pp. 249-282). În fapt, este vorba despre muzica provenită din lumea liberă şi impactul său covârşitor în spaţiul autohton. Studiul încearcă să demonstrează că „genurile muzicale la modă în Occident au constituit nucleul subculturii tinerilor din România anilor 1970-1980, au generat experienţe formative şi au modelat identitatea colectivă a unor generaţii care doreau să facă parte din lumea liberă cel puţin virtual, prin intermediul muzicii pe care o ascultau“ (p. 250). Florin Abraham oferă o imagine de ansamblu a revoluţiei din 1989 folosind bibliografia mai recentă şi interpretările cele mai relevante. Concluzia lui este că revoluţia generală est-europeană din 1989 nu era inevitabilă în sine. A fost nevoie de schimbările sistemice de după 1980 derulate în centrul Imperiului sovietic şi de determinarea URSS de a nu mai interveni militar în statele Europei răsăritene. Realităţile din spaţiul sovietic (mai precis din Moldova) sunt abordate foarte documentat de Andrei Cuşco (Mobilitate socială şi „deşteptare naţională.“ Transferuri ideologice, practici subversive şi opoziţie culturală în RSSM, 1960-1991).

În loc de concluzii, volumul se încheie cu un foarte percutant text datorat lui Daniel Chirot, intitulat De ce sociologia şi istoria românească din secolul XX sunt relevante astăzi, care iniţial a fost un discurs ţinut cu ocazia decernării titlului de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bucureşti.