VICTOR IANCU, MEMORIU

Subsemnatul, Victor Iancu, domiciliat în Sibiu, str. 23 August Nr. 8, în chestiunea concedierii mele din funcţiunea de secretar literar^[1] al Teatrului de Stat – Sibiu înaintez următorul

MEMORIU^[2]

În amiaza zilei de 16 Septembrie crt., directorul Teatrului de Stat din Sibiu, tov. Constantin Sincu, mi-a adus la cunoştinţă că, fiind chemat la Secţiunea de Artă şi Cultură a Comitetului Provizoriu al oraşului Sibiu, i s-a comunicat de către şeful acestei secţiuni, tov. I. Ghiţiu, că tov. Vasile Tudor, director-adjunct al Teatrelor Dramatice a dispus din Bucureşti telefonic ca, din ordinul Preşedintelui Comitetului pentru Artă, de pe lângă Consiliul de Miniştri, Dr. Eduard Mezincescu^[3], să fiu fără întârziere concediat din postul pe care-l ocup la Teatru. (Expresia comunicată de tov. director Sincu era cu mult mai drastică…) A adăugat apoi, că în faţa acestei^[4] dispoziţii, cu tot regretul şi cu sentimentul că se săvârşeşte un act de nedreptate, va fi nevoit să semneze Decizia privitor la concedierea mea Luni, 18 Septembrie, ceeace s-a şi întâmplat. Asupra motivelor acestei măsuri tov. C. Sincu n-a putut da precizări, rezumându-se doar la vagi prezumţiuni în legătură cu inspecţia făcută de tov. Vasile Tudor Teatrului din Sibiu între zilele de 12-15 Septembrie.

Cu prilejul acestei inspecţii, tov. Vasile Tudor a rămas nemulţumit de modul în care a fost pregătită şi pusă în scenă piesa Ursul de A.P. Cehov^[5]. După opinia dsale, conţinutul ideologic al acestei piese n-a fost suficient adâncit, din care cauză spectacolul dela repetiţia generală, n-a decurs în mod mulţumitor. Tov. Vasile Tudor a împărtăşit colectivului impresiile sale dela repetiţia generală într-o şedinţă specială de analiza muncii, ţinută cu personalul artistic la 13 Septembrie, când a dat şi îndrumările necesare pentru buna reuşită a premierii. Într-o convorbire cu totul sumară din seara zilei de 12 Septembrie, după repetiţia generală, tov. Vasile Tudor mi-a comunicat supoziţia sa, că această lipsă de adâncire a conţinutului ideologic ar putea fi atribuită şi neglijenţei Secretariatului literar. I-am arătat atunci, ceeace ţin să subliniez în mod special şi aici, că Secretariatul literar şi-a făcut pe deplin datoria, recomandând interpreţilor din timp consultarea materialului documentar, astfel cum a fost acesta precizat într-o adresă oficială a conducerii Teatrului către Direcţiunea Teatrelor Dramatice – şi în afară de aceasta, am făcut şi o amplă expunere în faţa actorilor privitor la personalitatea şi opera lui A.P. Cehov. Repetiţiile la piesa aceasta au început însă deabia la 26 August, or eu în ziua de 27 August a trebuit să plec la Bucureşti, unde am stat până la 4 Septembrie într-o misiune asupra căreia poate da lămuriri tov. Petre Lepedeanu, dela Comiteul Central al P.M.R., la acea dată responsabilul Secţiei de Agitaţie şi Propagandă şi membru în Biroul Comitetului judeţean Sibiu al Partidului. Astfel stând lucrurile, nici într-un caz nu pot purta eu răspunderea pregătirii acestui spectacol. Las la o parte apoi faptul că, din păcate, nici direcţia de scenă şi nici Direcţia Teatrului n-au ţinut vre-odată seamă de recomandaţiile făcute de mine în privinţa aceasta.

Tot dela tov. director Sincu am aflat apoi, că tov. Vasile Tudor, având o convorbire lungă cu directorul de scenă^[6] Radu Stanca^[7], a constatat că acesta nu cunoaşte Istoria Partidului Comunist (b) din Uniunea Sovietică şi a tras de aici concluzia că nu numai tov. Stanca, dar nici eu nu sunt ridicat ideologic. Deasemeni dsa îmi reproşează mie faptul că întregul colectiv al Teatrului lasă de dorit în ceeace priveşte pregătirea ideologică.

Nu ştiu pe ce elemente şi-a bazat tov. Vasile Tudor convingerea cu privire la lacunele mele ideologice, deoarece cu mine dsa n-a avut nici o asemenea discuţie. Nu am vorbit cu tov. Tudor decât asupra unor probleme privind concluziile comisiei de producţie, – şi aceasta destul de fugar – apoi, asupra unor amintiri ale dsale din Sibiu deacum zece ani şi mai bine, cât şi asupra unor modificări urbanistice produse în răstimp, ca de pildă înlăturarea din piaţa mare a Sibiului a statuii Sf-lui Nepomuc, care l-a indispus pe dsa şi poate şi asupra altor banalităţi. Cu mine dsa n-a angajat nici discuţii de ordin literar, nici de ordin ideologic. Deci, convingerea dsale nu şi-a putut-o întemeia decât pe vagi impresii sau informaţiuni incomplete şi eronate. În orice caz, resping categoric insinuaţia de a nu avea pregătire ideologică suficientă şi mai ales afirmaţia ridicolă de a nu fi citit nici măcar cursul scurt de Istoria Partidului Comunist (b). Tov. Dr. Eduard Mezincescu, care mă cunoaşte de 14 ani şi cu care în trecut am colaborat nu odată, dar pe care de şapte ani nu l-am mai văzut, cred că-şi aminteşte că nu este în firea mea de a demonstra cu orice ocazie cunoştinţele mele – un lucru pe care totdeauna l-am socotit de prost gust. Preocupările mele în direcţia marxismului sânt destul de vechi, ele datorează^[8] încă de acum două decenii. În ceeace priveşte studiul Istoriei Partidului, aceasta am făcut-o pentru prima dată încă în 1943, când un văr de al meu mi-a adus-o de pe frontul de Răsărit, împreună cu Problemele fundamentale ale leninismului, ştiind prea bine că o să mă intereseze.^[9] Prezenţa în biblioteca mea a acestor cărţi apărute în româneşte în „Editura pentru limbi străine“ din Moscova, puteau să-mi pricinuiască serioase neplăceri la o percheziţie ce a avut loc în locuinţa mea, în toamna aceluiaşi an, cu prilejul procesului de la Sibiu al Uniunii Patriotice, când am fost şi eu arestat^[10].

În ceeace priveşte lipsa de pregătire ideologică a celor mai mulţi dintre actorii^[11] din Sibiu, ea este reală. Eu am semnalat-o de mai multe ori în stagiunea trecută, mi s-a răspuns însă că remedierea acestui neajuns nu intră în competenţa mea, ea fiind o preocupare a Organizaţiei de bază. Aceasta fiind situaţia, am socotit, în consecinţă, că amestecul meu nu e bine văzut, pentru care fapt am renunţat să mă mai interesez în direcţia aceasta.

Aşa dar, concluziile tov. Vasile Tudor, sprijinindu-se pe simple impresii subiective sau informaţiuni maliţioase şi incomplete, culese la întâmplare, nu pot fi valabile.

Pentru documentarea forurilor în drept ţin să mai aduc şi următoarele lămuriri: Subsemnatul am fost numit referent literar la Teatrul de Stat – Sibiu şi însărcinat cu organizarea şi conducerea secretariatului literar, la 15 August 1949, cu consimţământul forurilor locale şi la recomandaţia Organizaţiei judeţene a Partidului Muncitoresc Român. Aceasta, după o prealabilă discuţie cu tov. Dr. Gartner, delegat la Sibiu din partea Comitetului Central, ca preşedinte al Comisiei de verificare. Asupra acestui lucru, cât şi asupra atitudinii mele în tot timpul acesta, precum şi asupra nivelului meu ideologic poate da relaţii tov. Petre Lepedeanu, şeful Secţiei Agitaţie şi Propagandă din fostul Comitet judeţean P.M.R. din Sibiu, care actualmente lucrează la Comitetul Central din Bucureşti.

La data numirii mele, Secretariatul literar era inexistent la Teatrul de Stat din Sibiu. Administraţia Teatrului, condusă pe atunci – ca şi acum din nou, după demiterea tov. Justin Petrică din funcţia de director adjunct – de şeful contabil, nici nu-şi putea imagina ce rost are o asemenea funcţiune. Din nefericire, însă, nici Şeful Secţiunii de Artă şi Cultură dela Comitetul Provizoriu nu avea o imagine clară asupra însemnătăţii acestei funcţiuni, vrând să-i dea cu tot dinadinsul o întrebuinţare administrativă. În asemenea condiţii am început să lucrez fără să fi fost introdus de nimeni, bazat exclusiv pe experienţa mea de teatru, pe care am dobândit-o, fie ca cronicar dramatic, fie din studiile mele teoretice de dramaturgie^[12] şi cred că am desfăşurat o activitate bogată, care dacă aş fi fost ajutat mai mult^[13], ar fi putut da roade şi mai multe^[14]. Dealtfel, asupra activităţii Secretariatului literar din stagiunea trecută am înaintat, în cursul lunii Iunie, un raport detailat fostului Minister al Artelor. Ţin şi adaug că pe lângă funcţiunile multiple ale acestui serviciu, am avut o contribuţie însemnată şi la pregătirea spectacolelor germane ale Teatrului de Păpuşi anexat Teatrului de Stat din Sibiu, la traducerea textului şi la supravegherea pronunţiei corecte a vocilor.

Fireşte, nu pot să spun cu precizie ce anume au realizat alte Secretariate literare ale celorlalte teatre; am reţinut însă observaţia unei funcţionare, strămutată recent dela Teatrul Naţional din Cluj la teatrul nostru, care mi-a mărturisit zilele trecute că Secretariatul literar dela Teatrul Naţional din Cluj de pildă, compus din doi, ba uneori chiar şi din^[15] trei membri, n-a depus munca pe care o depun eu. Că lucrurile stau astfel, o dovedeşte şi faptul că, deşi am fost concediat la data de 16 Septembrie, totuşi directorul teatrului m-a rugat să-mi continui deocamdată activitatea, stând în ajutor celor două actriţe – tov. Elena Codrescu şi Sabina Muşatescu –, care au fost delegate în mod provizoriu cu girarea Secretariatului literar. Astfel, chiar concediat fiind, am continuat munca de documentare pentru viitoarea premieră De partea cealaltă^[16], redactând tot eu şi raportul lunar de activitate către Secţiunea de Artă şi Cultură a Comitetului Provizoriu, pentru a nu mai aminti celelalte lucrări curente. Recunosc că în naivitatea mea nu am ştiut că la inspecţiile ce vin din Bucureşti trebue neapărat să faci paradă de activitatea pe care o desfăşori şi cred că, chiar dacă aş fi ştiut-o, tot nu puteam proceda astfel, deoarece am detestat întotdeauna aceste metode, pe care însuşi bunul simţ proverbial al poporului nostru le-a stigmatizat cu vorba sănătoasă „lauda de sine nu miroase bine“. Chiar şi înşiruirea acestor lucruri în memoriu îmi vine greu. Dacă o fac, este numai pentru că trebue să lupt împotriva unei mari nedreptăţi ce mi se face, de pe urma căreia nu e vorba să sufăr numai eu, dar şi o familie compusă din patru persoane, ale căror interese sânt dator să le apăr.

Astfel trebuie să mărturisesc că în munca mea nu am fost ajutat cum se cere într-un regim de construire a socialismului. Datorită totalei neînţelegeri a rosturilor Secretariatului literar de către şeful Secţiunii de Artă şi Cultură a Comitetului Provizoriu, timp de peste o lună am fost obligat, în stagiunea trecută, să îndeplinesc funcţiuni administrative subalterne, ca aceea de inspector de sală, de natură să mă îndepărteze dela ceeace trebue să constitue de fapt preocupările mele. Au fost zile, în luna Decembrie şi Ianuarie, când a trebuit să muncesc 15 ore pe zi, încât după ce luam cina la miezul nopţii, nu mai eram în stare să citesc nici un rând. Anomalia aceasta a fost dealtfel sesizată şi de tov. Margareta Bărbuţă, care, după o inspecţie făcută la teatrul nostru, a semnat în „Contemporanul“ un articol despre importanţa funcţiunii de secretar literar, semnalând între altele şi acest caz. Este desigur profund regretabil ca după un asemenea stat de serviciu să fi^[17] concediat ca o servitoare de pe vremea patronilor neplătindu-mi-se în termen legal nici preavizul de 14 zile. Nu ştiu dacă mai este cazul să adaug că am fost salariatul cu pregătirea şcolară cea mai înaltă^[18] la acest teatru, unde am muncit cu mult devotament. In ceeace priveşte condiţiile de muncă, i-am arătat dealtfel tovarăşului Vasile Tudor faptul că, deşi am cerut de mai multe ori să mi se pună la dispoziţie măcar o masă de scris în birourile Teatrului, cererea aceasta până astăzi nu mi-a fost satisfăcută, fiind nevoit să lucrez în condiţiile din cele mai grele şi chiar inadmisibile. La plecarea sa, l-am întrebat pe tov. Tudor dacă a discutat această chestiune cu directorul Teatrului, întrebare la care mi-a răspuns că desigur mă voiu descurca şi singur. Intr-adevăr, calea a indicat-o dsa, determinând concedierea mea pe baza unor concluzii stabilite într-o inspecţie care s-a sprijinit, după cum rezultă din însăşi înlănţuirea faptelor, pe simple impresiuni subiective şi informaţiuni incomplete şi adesea improvizate.

Considerând că într-un regim de democraţie populară în mers spre socialism se respectă munca fiecăruia, cer, în consecinţă, ordonarea grabnică a unei anchete şi reintegrarea mea în postul din care socot că am fost scos în mod injust. Pentru referinţe cu privire la persoana şi activitatea mea pe lângă tov. Petre Lepedeanu, actualmente la Bucureşti, la Comitetul Central, pe tov. Ernest Breitenstein, redactor responsabil al ziarului „Neuer Weg“ din Bucureşti, şi tov. Ani Solomon, redactoare la ziarul „România liberă“ Bucureşti, fost membru în Comisia de producţie a Teatrului de Stat din Sibiu în stagiunea trecută.

Sibiu, 25 Septembrie 1950.

Victor Iancu

^[1]     Victor Iancu a fost numit în funcţia de secretar literar la Teatrul de Stat din Sibiu la 16 august 1949.

^[2]     Tot textul Memoriului este dactilografiat, cu excepţia semnăturii de la final, care este olografă.

^[3]     Eduard Mezincescu (1909-1996) a fost demnitar comunist. Studii de medicină la Cluj. A fost Preşedintele Comitetului pentru Artă în perioada 1949-1950. A lucrat, apoi, în Ministerul de Externe, când ministru era Ana Pauker. Probabil Victor Iancu l-a cunoscut pe Eduard Mezincescu în perioada clujeană a acestuia, pentru că afirmă: „cu care am colaborat nu odată“. De asemenea, relaţiile dintre ei se pare că erau bune, deoarece la sfârşitul unei autobiografii, Victor Iancu, numind mai multe persoane care ar putea da referinţe despre el, îl indică şi pe „Dr. Eduard Mezincescu, Ministrul Artelor“. Autobiografia este olografă şi este datată: Sibiu, 16 Februarie 1950; se găseşte în acelaşi dosar cu Memoriul.

^[4]     Dactilografiat greşit: aceştri.

^[5]     Spectacolul cu piesa Ursul (Medved), în regia lui Radu Stanca, a avut loc în 14 septembrie 1950.

^[6]     Aceasta era funcţia exactă a lui Radu Stanca la Teatrul de Stat din Sibiu. O spune chiar el într-o scrisoare către I. Negoiţescu: „După ce am aşteptat în zadar rezolvarea chestiunii de la Conservator mi s-a oferit – pe neaşteptate – postul de director de scenă de la teatrul de aici. Iniţiativa a venit din partea lui Ionel Olteanu directorul de scenă clujean, actualmente directorul artistic al Teatrelor Poporului“. – scrisoare datată: Sibiu, 2 ianuarie 1949.

^[7]     Radu Stanca voia să pună în scenă piese de valoare, dar „exigenţele“ epocii nu erau în consens cu opţiunile sale. Era mereu controlat, dacă nu întotdeauna din exterior, cel puţin la nivelul conducerii. Îi scria lui I. Negoiţescu: „Nu ştiu deloc ce salariu voi avea, iar munca mea nu-mi aparţine total. Orice iniţiativă artistică trebuie să o supun controlului directorului, care are răspunderea artistică“. – scrisoare datată: Sibiu, 4 februarie 1949.

Cu toate dificultăţile, reuşeşte să pună în scenă O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale. Îi scria lui I. Negoiţescu: „Pun în scenă Scrisoarea pierdută. Trebuia să optez pentru ea, sau pentru nu ştiu ce. Am ales-o, deşi nu mă pasionează ca altădată. Sper însă că voi scoate un spectacol curat – mai ales că îl fac cu gândul că vei fi şi tu aici la premieră (aproximativ 1 noiembrie)“ – scrisoare datată: Sibiu, 9 septembrie 1949. Premiera piesei nu a avut loc, însă, în noiembrie, cum intenţiona Radu Stanca, ci, după şicane şi tergiversări, în 9 decembrie 1949.

La fel ca şi Victor Iancu, este mereu şicanat, urmărit, verificat, i se inventează culpe şi neajunsuri. Ia în calcul chiar să plece din Sibiu. „În ultimul timp am fost iarăşi mereu şicanat cu tot felul de „chestii“ – punându-se chiar întrebarea cum a fost posibil ca eu să fiu angajat, când ştiut este… etc.etc. […] După Crăciun sunt decis să-mi cer mutarea în altă parte, căci aici prea stau în nasul tuturor şi prea se împiedică mulţi de mine. Mă tem că la Cluj s-ar întâmpla acelaşi lucru. Cel mai nimerit ar fi, bineînţeles, Bucureştiul, dar acolo nu cred că pot avea şanse. Aşa că mă gândesc la Ploieşti sau la Timişoara – în fine, într-un oraş cu un teatru nou oricare, să pot lucra liniştit.“ – scrisoare datată: Sibiu, 7 noiembrie 1949.

Perioada la care se referă memoriul lui Victor Iancu, în legătură cu „inspecţia“ este bine reprezentată şi în scrisorile lui Radu Stanca: „Se pare că voi fi lichidat – asta şi fiindcă o mie de invidii specifice teatrului s-au combinat pentru a mă expedia afară din arta teatrului“ – scrisoare datată: Sibiu, 27 septembrie 1950. Se vede că „inspecţiile“ pe linie ideologică erau frecvente şi se făceau înaintea fiecărei premiere. Menţionează Radu Stanca într-o scrisoare: „Ieri am avut premieră cu piesa (anostă) Guvernatorul provinciei. La o şedinţă de producţie cu un inspector (cap idiot, privire ascunsă sub frunte, brută) am fost criticat“. – scrisoare datată: Sibiu, 16 mai 1950.

Poate că este o simplă întâmplare, dar ultima piesă regizată de Radu Stanca la Teatrul de Stat din Sibiu este tot o piesă de Anton Pavlovici Cehov, după cum a fost şi cea pentru care Victor Iancu a fost dat afară de la Teatru. Este vorba de piesa Unchiul Vania (3.XI.1962).

Citatele din scrisorile către I. Negoiţescu se dau după: I. Negoiţescu – Radu Stanca, Un roman epistolar. Editura Albatros, Bucureşti, 1978.

^[8]     Probabil dorea să scrie „datează“.

^[9]     Credem că afirmaţia lui Victor Iancu nu este de conjunctură, ci, ca intelectual, voia să se informeze şi în această direcţie. A citit nu ca să se îndoctrineze cu „problemele leninismului“, pentru că el era un adept consecvent al ideologiei Partidului Naţional Ţărănesc, al cărui membru a rămas şi după război până la desfiinţarea partidului, ci ca să cunoască mai mult. În autobiografia menţionată, Victor Iancu scrie: „În ceeace priveşte orientarea şi activitatea mea politică, ea s-a desfăşurat în mod constant în cadrele Partidului Naţional-Ţărănesc“. Şi mai departe, cu toate riscurile asumate, afirmă: „După 23 August nu am plecat cu alte elemente de stânga din Partidul Naţional-Ţărănesc, ci am rămas credincios acestui partid până la desfiinţare“. Nu sunt prea multe voci care în anii ’50 au avut curajul unor asemenea recunoaşteri – „am rămas credincios acestui partid“.

^[10]    Victor Iancu a fost arestat în 1945. În adresa „Chesturii“ se motivează că „menţinerea lui în libertate ar periclita siguranţa Statului“, de aceea a fost deferit pentru arestare către Parchetul Curţii Marţiale. Victor Iancu era considerat de regim un om periculos, a fost mereu urmărit şi de mai multe ori în situaţia de a fi arestat. „Chestura Poliţiei Municipiului Sibiu. Biroul Poliţiei de Siguranţă. Nr. 32 din 27 Martie 1945. Confidenţial. Urgent. Către Parchetul Curţii Marţiale, Corpul 6 Armată, Sibiu. Avem onoare a vă ruga să binevoiţi aprobarea reţinerei în interesul cercetărilor a dlui VICTOR IANCU, profesor, Regina Maria 12 Sibiu care este antidemocrat, iar menţinerea lui în libertate ar periclita siguranţa statului. Chestor, Gh. Crăciun.“

Victor Iancu a fost mereu urmărit, atât de Siguranţă cât şi de Securitate, atât în Sibiu cât şi în deplasările din alte localităţi, după cum arată mai multe documente existente în dosarul de la C.N.S.A.S.-„Republica Populară Română. Ministerul Afacerilor Interne. Direcţiunea Generală a Securităţii Poporului. Direcţiune Regională a Securităţii Poporului Cluj. 11/3925, 26.1.1950. Către Direcţiunea Regională a Securităţii Poporului, Spre ştiinţă la DGSP. Vă facem cunoscut că în ziua de 16 Ianuarie 1950 a sosit la Cluj prof. univ. Victor Iancu, fost conferenţiar la Univ. „V. Babeş“ din Cluj, în prezent lector la Teatrul din Sibiu. La sosirea lui în Cluj a vizitat pe Ionel Pop fruntaş PNŢ-ist. Zaharia Boilă, la fel fost fruntaş PNŢ-ist şi avocatul Giurgiu şi acesta P.N.Ţ.-ist. Până la această dată nu am putut afla ce au discutat. După 23 August 1944 a fost primredactor la ziarul manist „România Nouă“ din Sibiu şi a luat parte la reorganizarea partidului naţional ţărănesc din jud. Sibiu. Vă trimitem alăturat o notă informativă din care reese clar activitatea lui din trecut. Colonel de Securitate […], Lt. Maj. de Securitate […].“

^[11]    În acea perioadă erau actori la Teatrul de Stat din Sibiu: Nicolae Albani, Vasile Bojescu, Hariclea Narly, Vasile Brezeanu, Eugenia Bărcan Dumitru, Mary Maud, Richard Rang, Ion Besoiu, Mircea Axente, Tănase Cazimir, Elena Codrescu, George Filip, Aurel Ghiţescu, Constantin Mandi, Vasile Manu, Puiu Metaxa, Constantin Stănescu, Sabina Muşatescu, Nora Vasilescu, George Gridănuşu, ş.a.

^[12]    Apropierea de teatru şi muzică, studiile de teatralogie şi muzicologie sunt încă din perioada studenţiei müncheneze. „Pe lângă studiile estetico-filosofice, la Universitatea din München am urmat cu deosebire cursuri de literatură ca şi de teatrologie, istoria artelor şi muzicologie“ notează Victor Iancu într-o autobiografie. După încheierea doctoratului şi revenirea în ţară, în timpul activităţii la Cluj, Victor Iancu a publicat studii şi articole despre arta dramatică, cronici dramatice. Amintim câteva: Franz Wedekind, precursor al expresionismului dramatic, în „Revista Fundaţiilor Regale“, Bucureşti, anul V, 1938, nr. 1 -3; Autonomia teatrului, în „Rampa“, Bucureşti, 1942, nr. 36, 9 august; Opera de artă şi forma artistică, în „Saeculum“, Sibiu, anul II, 1944, nr. 1; Semnificaţia filosofică a artei, în „Ethos“, Iaşi, anul III, 1946, nr. 1 -2, ianuarie – iunie. Preocuparea pentru teatru a rămas constantă la Victor Iancu şi după plecarea din Sibiu, în perioada sa timişoreană: Cu privire la primele spectacole româneşti de teatru, în „Scrisul bănăţean“, Timişoara, 1961, nr. 6; „Hoţii“ de Schiller pe scena Teatrului german din Timişoara, în „Scrisul bănăţean“, Timişoara, 1960, nr. 4. Nu era mai puţin cunoscător şi iubitor al artei muzicale, participând la concertele Filarmonicii „Banatul“ din Timişoara şi semnând cronici muzicale: Concertele Filarmonicii de Stat „Banatul“ din Timişoara, în „Scrisul bănăţean“, Timişoara, 1962, nr. 12; Concertele Filarmonicii „Banatul“, în „Scrisul bănăţean“, Timişoara, 1963, nr. 1.

^[13]    Evident că Victor Iancu nu se referă la un „ajutor“ pe linie culturală, în alegerea şi prezentarea pieselor de teatru, în interpretarea acestora, unde el era specialistul, ci la un ajutor administrativ de neamestec în activitatea sa, de a fi lăsat în pace şi a nu fi mereu şicanat şi inspectat de politruci.

^[14]    „…ar fi putut da roade mai multe“ nu este o simplă afirmaţie, fără acoperire, ci arată unde se putea ajunge cu nivelul calitativ al spectacolelor la Teatrul de Stat din Sibiu, dacă activitatea sa nu era mereu cenzurată. Să amintim că având pe Victor Iancu ca secretar literar şi pe Radu Stanca ca regizor, Teatrul de Stat din Sibiu beneficia de un tandem superspecializat în domeniu, pe care nu-l aveau la acea dată alte Teatre. Cei doi se cunoşteau din perioada universitară şi a Cercului Literar şi au colaborat cu bune rezultate, iar, dacă la Teatrul de Stat din Sibiu au fost puse în scenă şi piese bune, de valoare, li se datorează exclusiv. Să amintim câteva, în regia lui Radu Stanca: S. Marsak, Căsuţa din câmpie (13.II.1949); Al. Kiriţescu, Gaiţele (24.IV.1949); I.L. Caragiale, O scrisoare pierdută (9.XII.1949); Fraţii Tur, Guvernatorul provinciei (14.V.1950); I.L. Caragiale, O noapte furtunoasă (14.IX.1950); Anton Pavlovici Cehov, Ursul/Medved (14.IX.1950); Nikolai Vasilievici Gogol, Revizorul (23.I.1951); Barbu Ştefănescu Delavrancea, Hagi Tudose (2.XI.1951). Radu Stanca îşi continuă activitatea de regizor la Teatrul de Stat din Sibiu. Nu la toate spectacolele Victor Iancu şi Radu Stanca au lucrat împreună. Victor Iancu a fost mereu dat afară de la Teatru, cauza adevărată fiind de ordin politic.

^[15]    „…şi din“ este adăugat prin scriere de mână.

^[16]    Este vorba de piesa De partea cealaltă de Anatolii Barianov, în regia lui Constantin Sincu, a cărei premieră a avut loc în 20 noiembrie 1950.

^[17]    „să fii“

^[18]    Iniţial a fost scris „mare“, apoi şters şi scris deasupra, de mână, „înaltă“.