„Poet cultivat,

Ioan Moldovan ştia

de altfel,

încă de la debutul

cu Viaţa fără nume (1980),

că vorbeşte

din «fortăreaţa de carbon

a melancoliei»…“

Ion Pop

 

 

plaur

 

Te visez lucios şi cafeniu

În vis eşti mai viu

decât mine

 

Mai bine nu mai visez, decât să fiu

doar mireasma mierii de albine

 

Nimeni nu mă sună, alo!

Nimeni nu mă cunoaşte în burg

Trece vineri. Mişto!

Stelele-s plânse ca apele în amurg

 

Griji simple şi nesfârşite

îmi amintesc doar fostele amintiri

ca nişte reclame pe clădiri

nemaizidite

 

Îmi adun lucruşoarele

le pun în sac şi ies

Revin, golesc sacul, împrăştii tot

Aici nu e de stat şi nu mai pot găsi sarcina de aur

Plus că mă dor picioarele

de viersuit netot

 

Mă duc unde mă duce acest plaur

înconjurat de trestii nepieritoare

Mă mai uit împrejur să văd soarele omnivor

care mâine-i alt soare

la fel de impur

 

Să mă întorc acasă e inutil

prin bălţi în care tot altă lună sticleşte

 

Sunt doar un gospodar îngrijorat că din creier îi ies scântei

ca dintr-un polizor

pe care un copil orfan ascute brişca-peşte

 

 

ţesătură neagră pe zăpadă

 

Unde-i dragostea mea primitivă şi nesăţioasă

aburul de pe oase când le las în iarnă să-ţi fie sănii

zăpadă iluzorie, albă doar morţii şi trimişilor săi

ambasadorilor stânjeniţi de misiunile neantului

 

De-aş putea cânta la frunza de gorun

sub doi-trei nori

lângă trei-patru pietre

în adâncul singurului izvor

sub ciorchinele de munci ale creierului

 

O să mă spăl pe dinţi, şi mă voi duce

să mi-i smulgă meseriaşul de dinţi

apoi să mă mut în altă chirie îngrijorat

că nu mai pot ridica un sac, o ladă, o pălărie

 

Lucrurile nu mai ascultă nicicât de mine

s-au sălbăticit

aşa că mă culc şi nu pot dormi

ascult ploaia, dacă e ploaie

ascult amintirea ploii, dacă e amintire

 

Când cobor din culcuş trebuie să fac ceva

şi nu nu-mi aduc aminte nimic

 

Sunt o femeie bătrână şi proastă cu o pisică neagră şi albă în braţe

vorbind prea tare cu mine

iar eu asurzit: îhî, îhî

 

Îţi mai aduci aminte de fratele nostru?

Cum să nu!

Brusc, ziua şi seara, îmi sar în faţă şi-mi zice: tu!

iar în zori nu mai au timp

 

E şi el, acolo, un mort cu treburi

 

poate ajută pre vreun amic la casă nouă să-şi facă gard

poate adună nişte lemne ude de prin pădurea udă

care niciunde nu ard

 

Unde-i dragostea mea

nu ştiu, poate-n iarba rea, poate-n iarba dulce de sub nea

vălurind neagră peste movila sub care e-un singur ochi

 

 

nu o să reinventezi tocmai tu ceaţa

 

Dacă el de dincolo ne ajută cât poate

cum să se mai cheme moartea moarte

 

În schimb vine de niciunde un bărbat ameninţător

să ne treacă puntea

 

Suflă vânt de martie în luna august

şi tu îl auzi abia în octombrie anul viitor

 

Mi-s tălpile buboase

mi-e mâna îngropată

 

Tu citeşti în oglinda retrovizoare

o mare stranietate: realitatea e mai mică

 

Nu ne rămâne decât să ne punem panglicile roz la pumnişor

să mai înghiţim un pumn de cenuşă

să nu ne fie frică

de bărbatul acesta înfricoşător din uşă

 

***

 

Se-nmoaie crişul repede de ploaia

acestei toamne mohorâte

Pescarii uzi se-ntreabă câte

’jde mii de valuri în copaia

 

acestui râu se duc şi câte

vor inunda cu mâl odaia

ca un potop trecând pe foaia

cu însemnările-mi urâte

 

E-un criş afară şi alt criş

îl scriu doar eu aici şi-acum

’nainte de-a ieşi afară.

 

Spre cerul ca un urdiniş

se-ndeasă negru-verde-fum.

E dimineaţă. Apoi seară.