„Aurel Pantea a rămas

prin excelenţă

poetul neantului /…/

deşi bolnav de neant,

găseşte o satisfacţie secretă

în starea aceasta /…/

E sindromul bolnavului

ce se vindecă

şi priveşte îndărăt

cu stranie detaşare

îndrăgostită.“

Marius Miheţ

 

 

Numai ea imaculata

 

Compacţi în desişul de solitudini remarcăm valuri sure:

Evidenţa, apa grea suie cărnoasă

în toate fantasmele.

Ce-a făcut din noi viaţa?

Saturaţi şi prăfoşi într-un măcel de ecouri

invocăm Omul cu Litere Groase:

Unde ţi-s membrele, omule, membrele, memoria. N-are

membre,

el e clarul,

iezerul vieţii posibile.

Un potop de certitudini mocnite

egali ne face

infernului.

Dar noi compacţi în desişul de solitudini

schimbăm vizite

cu maestrul supliciilor, aşa de retorică, între noi şi carne

numai negura mai poate alege

drumul semnificaţiilor, numai ea imaculata

pudoare a flăcării cînd coboară la verb

de-i asupreşte mădularele.

 

Numele mamei ca un subţire acoperiş

 

Sentimentul că sînt cu ai mei, că nimic

nu s-a rupt din nişte vechi legături,

că numele mamei rezistă ca un subţire acoperiş

deasupra cărnii, că atîta timp cît el nu se surpă

nu voi fi străin că nu tremur

prin moliciuni, că nu apar

crudităţi

dacă mă ştiu legat la surse amicale,

mă trezeşte din spaima că o dimineaţă

cu sunete proaspete şi lumini, dacă ar fi gîndită

cu ferocitate, mi-ar da imaginea unei guri

pornite să consume, să consume,

inevitabil, viziunea că aş trăi într-o casă

cu pete uşoare de sînge, resorbite

în tencuială.

 

 

La îndemîna terapeuţilor

 

Noaptea sîntem autentici, încep

jupuirile, dezintoxicaţii

pe suprafeţe mari. Arată-ţi inima, în jurul

ei clişee cu chipuri

desfigurate. Poate fi orice, cum stai lungit

la îndemîna terapeuţilor, ei văd celulele

în timpul lucrului, simt pneuma

şi bolboroselile înfăţişărilor

prenatal sufocate, ulterior le simţi

solidificate şi te trezeşti. Zile trecute

izvorăsc. Stoarce-mi pielea

în pîrîiaşele lor de limfă.

 

 

(Din O victorie covîrşitoare)

 

***

Îţi scriu cînd plictisul a devenit nebunie,

umblu pe străzi lungi, pe lîngă clădiri

construite în stiluri apuse şi cobor

în urbea spectrală a inteligenţei, măsor

bătrîne siluete, braţele lor scrumite

ating reliefuri în retragere, e lungă ziua,

lumina se retrage lent, scad,

un ton mai jos şi totul mi-ar deveni egal,

risc să confund două ritmuri:

resorbţia luminii din ziua pe sfîrşite,

ameninţînd cu apariţia golului ireparabil

şi pulsul inform care îl suplineşte,

atacînd insidios gîndirea

 

 

(Din Negru pe negru)

 

***

A cui favoare, ca posedaţii,

o împlinim? Pacte, în legea înfierată,

sting luminile,

genetica e tot o politică în care

proiectantul lucrează cu materie primă

luată direct din victimă,

întinsă pe planşe, iar în urmă se sting toate luminile

***

Bărbaţi într-o berărie. Tonuri

brune înconjurate

de geamuri ude. Aici totul devine lichid.

Pe alocuri cresc tinere reverii. Toţi

l-au văzut pe nu. A-l simţi

şi a continua, totuşi. Unul vorbeşte

foarte aproape de mine, duhoarea gurii

îmi spune ceva despre mortul

pe care îl ţine îngropat. El

va învinge. Muşchi, grimase, clipiri, fond vânăt.

Prea puţin pentru a vorbi de feţe. Timpul

mănâncă la o masă îmbelşugată, îşi consolidează

senioriile. Conceptele negative devin

borţoase de atâta viaţă.

La noapte fiecăruia îi va răsări steaua: precisul,

strălucitorul semn minus

va presăra peste tot

lumea lui nu

***

Şi-aşa, niciodată nici un glas

doar presimţirea că şi smalţul ei crăpat

sub grosimea straturilor şi obrazul lor

plat şi ochii lui ca nişte lame, vederea

lor taie lumea ca pe o vită,

neobosită, maşina de tocat zvârle hălci

şi cheaguri, naştere după naştere

în halele de producţie,

limba mea e timpul pe stârv

 

 

(Din Nimicitorul)

 

***

După întîlnirile cu nimicitorul nu mai ai chip,

porţi doar un nume şi te transformi cu totul

într-o limbă necunoscută,

o limbă vorbită de razele uraniului,

nimicitorul aplaudă, moare de rîs în propriile lui aplauze,

se uită la inima mea, asta face mereu, se uită la inima mea

cu razele uraniului