„Mircea Petean

nu se aşază cu stăruinţă

în virulenţa negaţiei,

încearcă mai degrabă

să propună un exerciţiu

de exorcism,

în urma căruia, poate,

întrebarea înţeleptului

(«ce putem face noi

aici împreună?»)

va căpăta răspuns.“

Sanda Cordoş

 

 

xxx

 

stau pe scaun prins în ham

în avionul cu destinaţia Barcelona

la geam stau (deşi rareori dorm la perete

unde mă simt ca-n cavou)

motoarele vuiesc asurzitor

un copil ţipă un altul plânge cu sughiţuri

foşnetul conversaţiei deprinderea regulilor

supunerea la reguli cuminţenia bine jucată

atât de bine încât o biată metaforă

cu totul inofensivă

ar exploda cu forţa unei bombe adevărate

dar câţi Doamne nu aleargă pe zeci de pagini

dar ce zic – sute mii enşpe mii – pe urmele ei

înarmaţi până-n dinţi cu haite de câini la-ndemână

şi gonaci tineri ignoranţi sangvinari în solda lor

motoarele vuiesc asurzitor mi-e teamă să nu sară de la loc

toate niturile şandramalei şi nouă să ni se desfacă toate

sinapsele

cad

cad

cad

în abisul tăcerii rostind neîncetat rugăciunea inimii

 

în liniştea din pântecul păsării de aluminiu răcoarea

fierbinte a rostirii are frăgezimea pâinii calde

abia scoasă din cuptor

cei din neamul lui Pită Caldă din Jucu Nobil erau blânzi

harnici şi discreţi

Margareta din neamul lui Pită Caldă nu era altfel

ba avea şi alte atuuri cum ar fi albeaţa pielii

pe umeri pletele-i şatene curgeau râu

vorbea domol în timp ce râdea cu mărgelele ochilor

ar fi putut fi chiar nevasta lui Nicanor

dacă acela ar fi câştigat pariul cu celălalt competitor

pariul constând în lectura integrală a Capitalului

n-a fost capabil a abandonat după primele rânduri

dar nici celălalt n-a fost mai breaz aşa încât câştigă un al treilea

cum se întâmplă de obicei în astfel de situaţii

un coleg de-al ei de la ASE care n-a simţit niciodată nevoia

de a citi Capitalul nici măcar ca să-l poată combate

convins din start de superioritatea economiei socialiste

ce s-o fi ales de ei în jungla economiei de piaţă

în care ne-am trezit cu toţii numai Dumnezeu ştie

 

cum va fi reuşit să-l rabde să-şi apropie trupul gol

de pielea lui e o mare minune – vorba mamei –

care crede că cea mai bună definiţie a iubirii aceasta e –

o atingere ca şi imposibilă între pielea dumnealui

şi pielea dumneaei

 

o

dumnezeiască era aroma pâinii calde abia scoasă din cuptor

şi cât de îmbietoare crusta rugoasă şi ruginie a rusunoiului

asta e – în vreme ce zeii se nutresc cu lumină şi ambrozie

eu trebuie să mă mulţumesc cu sandvişul de plastic

şi berea călâie

 

la început a fost Cuvântul şi Cuvântul era unduire de sunete

şi tăceri

şi energia eliberată din ciocnirea lor e la originea tuturor

văzutelor şi nevăzutelor

şi la ce bună scrierea dacă nu are ceva din frisonul rostirii

dintâi

 

 

xxx

 

mi-a trecut prin auz un pescăruş muribund

tocmai mă trezisem dintr-un vis furibund

s-a prăbuşit în iarba arsă cu ţipete stinse

mi-am ridicat de pe pernă pletele ninse

 

m-am dus în bucătărie să-mi pun de-o cafea

moartea cotidiană în preajmă se petrecea

uite-aşa lumina dimineţii ligure

despre mesagerul nopţii face vorbire

 

şi întorcând paginile cărţii vorbite

cu tandreţe şi precauţii infinite

zic – nimic am fost şi nu va rămâne nimic

din noi – apoi tac făcându-mă tot mai mic

 

ce-aş putea adăuga ar fi atâta doar –

în marea cacofonie universală

o notă falsă ai putea rămâne măcar

dacă zeul în bunătatea-i colosală

 

s-ar îndura de tine

 

 

xxx

 

încetul cu încetul

în anii din urmă pe măsură ce

pierdui din voluptatea scrisului

exacerbată de pofta nebună de literă plumbuită

dobândii voluptatea rostirii

 

în marginea ei când nici nu te-aştepţi se cască abisul tăcerii

 

un copil – acelaşi căruia îi plăcea să aşeze bănuţi pe şine

şi să-i contemple calzi turtiţi în palmă după ce trenul trecuse

peste ei cu toată greutatea vagoanelor sale –

aruncă pietre şi ascultă cu urechea ecoul din adâncuri

 

 

xxx

 

vrajă – asta e rostirea

să vrăjeşti privind ochii şi chipul străluminat al celuilalt

să te laşi vrăjit

 

ceţuri luminoase plutesc pe văile şi înălţimile minţii

într-un halou sonor se prăjeşte inima

ai mei urcă senini pe scara în formă de melc

din turnul trupului meu copt la soare

 

din când în când ba unul ba altul face legământul tăcerii

şi atunci peste creierii mei se lasă întunericul