„Bogdan Ghiu

înaintează

elegant dar ferm

către un loc privilegiat

în perimetrul axiologic

al poeziei de azi.“

Marin Mincu

 

 

 

Poem cu titlu

 

Din aproape în aproape am trecut pe lângă voi,

Confesiv e trupul

faţă de regnuri, boala lui

stă într-o virgulă sacră

ce trebuie plimbată agale, atent,

de-a lungul textelor,

de-a lungul secolelor

destinse.

Camuflată, baricadată, metamorfozată

în bâlci;

dar degeaba încercăm s-o dejucăm

prin cuvinte

înlănţuite.

 

 

Poem

 

Marianei Marin

 

Nu am nici o putere

şi aproape nici forţe nu mai am.

Trăiesc. Simt asta. Privesc în jur

şi aud gândul bolborosind.

Deschid gura să vorbesc dar o

închid repede de teamă

să nu casc.

Mi-e teamă că nu am să mai pot

închide gura niciodată. Tac.

Rotesc în gând începuturi de gând.

Urmarea e întotdeauna prea lungă – o

adevărată istorie.

Nu las cuvintele să (se) facă istorie.

Ele sînt de trăit pentru mine.

Numai timpul se poate trăi,

nu şi istoria. Istoria este o fiinţă

ea însăşi, cu viaţa ei proprie.

O fiinţă numai în sine.

Numai timpu-i al nostru.

Trăiesc. Simt asta. Vag, vag

de tot, dar simt.

 

 

Aşteptîndu-te

 

Într-o limbă neînţeleasă vorbeşte sufletul

meu cu mine. Îmi întinde cuvinte

să le spun singur.

Cu ochii închişi văd un lac lângă care

încerc să aprind un foc.

Singur, sufletul îmi pune cuvintele

pe buze. Cuvinte pentru alţii

pe care acum mi le spun numai

mie. Sufletul, şi el, îl aud, îşi

vorbeşte într-o limbă

numai a lui.

Blînd, sufletul meu îmi dă de mîncare.

Hrană care iese din mine,

mă părăseşte pentru totdeauna, pleacă.

Mă hrănesc cu ceea ce sufletul

îmi dă să dau. Simt cum cresc.

Înghit fără să mestec.

Sufletul meu mă face să vorbesc.

 

 

Un perete

 

În golul minţii cîteva imagini

căutînd o margine

 

un perete

pe care să se aşeze

să fie văzute.

 

 

Poem străin

 

Mîine, poimâine o să începi să

spui azi, ieri.

O să începi să-ţi umpli tot mai mult

cu ziare mototolite

ghetele, buzunarele, mînecile,

cuvintele.

Copiii ai să ţi-i îndopi cu pâslă –

să crească odată.

Ai să sufli în suflet să se dezvolte.

Piciorul îţi va călca tot mai moale.

Cineva te va antrena bătîndu-te la perete.

Ai să începi să spui anul trecut,

ieri, mîine, peste un an.

În ziarele pe care ţi le-ai vîrît în ghete

scria despre tine.

 

 

Atac la crima poetică

 

A vorbi înseamnă a cînta prin cordonul ombilical.

(Peter Sloterdijk)

 

 

Poetul încă mai visează că

el fereşte făptura de cosmos

că el împiedică coliziunea, resorbţia

şi înlocuirea

mai bine vă fac eu legătura, spune

el – mai bine vă scriu eu, tuturor – mai bine

prin mine să treacă (mă sacrific!) mesajul

Căii Lactee, îl

traduc eu – mai bine scrieţi-vă, oameni buni,

decît să vă tot întîlniţi unul pe locul

altuia – mai bine scriu eu

ce nu vă spuneţi nicicînd, niciodată,

iar ceea ce chiar vă spuneţi vă

descifrez eu.

Tot mai metaforică însă, pe zi ce trece,

zvăpăiată, imperioasă,

lumea nu mai are nevoie

de cuvintele poetului

care de mii de ani ne ţin, odios,

la distanţă, cu lumina pe figură,

în mediul obscur, insu-

portabil al binelui.