„De la Elliot, Pound,

Wallace Stevens şi

Ginsberg vine gustul

şi pentru poemul gigantic,

construit

după modelul arhitecturii

catedralelor gotice…“

Ov. S. Crohmălniceanu

 

 

Levantul

 

Cîntul al doisprezecelea

 

Floare a lumilor, otravă ce distili între petale,

Semilună care aur pui pă turle dă cristale,

Vis al leneşei cadine ce pe perini de atlaz

Fundul greu strevede dulce pîn şalvarii de Şiraz,

O, Levant, ostroave-n marea limpezită ca paharul,

Sertăraş unde miroasă cimbrul şi enibaharul

Ce Dimov într-o poemă n-apucă a mai descri,

Zeci de tronuri hîde-n cari şade cîte-un Hangerli,

O, Levant, Levant feroce ca şi pruncul care bate

Cuie într-o pisicuţă adormită – cine poate

Neagra ta tristeţe-a trage-n al său pept şi a sta viu?

Cînd pornii poema asta cît eram de cilibiu!

Joacă îmi părea a face să trăiască-n epopee

Şpangă de bărbat alături de pept fraged de femee,

Stiluri mult sofisticate să aduc dintr-un condei

Cum călugărul înfloare pergamintul dă minei.

Ticluiam, cu muzichie dă clavir şi dă spinetă,

Vreo istorie pe apă, vreun soi de operetă,

Plictisit fiind de joasa poesie a vremii noastre…

Cum suceşte cofetarul acadele roz, albastre

Împleteam şi eu la frase, umilitul condeier

Ridicînd nu turnul Babel, ci doar tortul lui Flaubert.

Cine-ar fi crezut vreodată că o lume-avea să iasă

Vînturînd aripe ude, dîn gogoaşa de mătasă

A Visării, Poesiei… Doamne, Doamne-ţi mulţumesc!

Folosişi iar carnea-mi slabă la ceva nepămîntesc,

Străvăzuşi iar lumi frenetici pîn mocirla mea de sînge,

Din nou bila cea vrăjită-n palma mîinii mele stângi e!

Însă dar acuma prav sunt, ţăndări, scrum-e a mea făptură,

Căci atinge a-l pre Înger nu poţi făr-vătămătură…

Poate preste ani dă zile, cetitor, cu a ta viaţă

S-o intersecta această măhină de smalţ şi ceaţă

Ce mănîncă al meu creier, ce subjugă al meu duh.

Ori, va arde, iară fumu-i se va perde în văzduh.

Nu îmi pasă: iată, este! Cum n-a fost nicicînd ceva!

Filologos, cari deştul cerci a pune pă dantea,

Arătând un nod ori altul că nu-i bine-nfiripat,

Că greşale zeci şi sute-n macrameu s-au strecorat,

Că de ce am zis aicea „viţiu“ şi acolo „viciu“,

Nu pricepi că în poema-mi totul este artificiu?

Nu te rîdica dasupra calapodului. Acolo

Poţi a fi al declinării şi-al morfemelor Apolo,

Dar aci, monşer, mă lasă…

E octombrie 30.

Lucrez în bucătărie. Suflu-n degetele reci.

Gaze sunt mai mici ca unghia, ca petale de-albăstrea.

Zaţ de nechezol mînjeşte fundul ceştii de cafea.

Sunt pe masă doar borcane nespălate, şi-un cuţit:

Se reflectă-n lama-i oablă chipul meu nebărbierit.

Un borcan de Ness cu zahăr. Pe perete calendar

De hîrtie cu o poză: un amurg de chihlimbar

Şi copaci gălbui, rugina ce-şi împrăştie în zona

Lacului. Sub poză scrie RED ROCK CROSSING, ARIZONA.

E murdară, deşelată a mea „Erikă“. Perdeaua

Cade strîmb. Prin geam se vede ficus mic în tinicheaua

Din balconul plin de rufe de la blocul următor.

La casetofon ascultă Cristinuş în dormitor.

Peste toate-nchipuieşte-ţi o lumină albă-gri

Dezolată ca un putred, vechi de secole, verni.

Eu? Gîndesc mereu la viaţa-mi. Altceva nu ştiu a face.

Rătăcit prin vise limpezi, prin realităţi opace,

Încercând a înţelege. Ce? Nu ştiu, nu dibuiesc…

Cum se face că am vene, cum se face că vorbesc,

Cum de mă închid în cosmos ca tatuu-n carapace…

Protejează oare pielea-mi de-alte cosmosuri vorace?

Sau mă aflu într-o burtă, embrion zgîrcit şi flasc,

Si-atunci unde şi-n ce formă se aşteaptă să mă nasc?

Ori… Dar ţîrîie la uşă

– Mircea, ia vezi cine e!

(Strigă Cri, pe când caseta cu John Lennon pîlpîie)

Prin vizor nu văd nimica, este becul spart pe hol,

În schimb vine pe sub uşă damful veşnic de formol.

Ezit. Dacă e lumina? Cu ce dracu s-o plătesc?

Lanţu-l scot şi întorc iala. Deschid larg. Încremenesc.

Cetitor, văzuta-i oare fie şi cu ochiul minţii

Pînzele lui Rembrandt unde luce-n beznă numai zimţii

Dă la coif, muiate-n aur cîte-un ochiu, un profil,

Iară restul să ascunde-n întunericul tiptil?

În fantastic clarobscurul palierului de bloc

Astfel luce numai danga cavalerului Languedoc,

Colierul cel de dalbe mărgărite dă pe peptul

Zenaidei, cum şi ceasul cu capace, înţeleptul

Ce îl poartă,-Ampotrofagul, atârnat dă gît cu lanţ.

Dîn bărboi se văz doar ochii sturlubatici şi berbanţi.

Nastratin mahomedanul, însă care-i plin de minte,

Îi luceşte catarama dă argint dă la veşminte

Ce un crin închipuieşte, dăltuit în filigran

(Pă petalele-i învoalte este scrieri din Coran).

Zoe, ce se sprijineşte pă panoul cu HIDRANT

I se văd în cocu-i ace cu cap fin dă diamant,

Iară nobilul Manoli, cea mai dragă a mea finţă,

Becul dă la lift lumină zîmbetu-i de neputinţă,

Dă dezgust, dă osteneală… Iată, sunt în prag cu toţi

Cari nepătaţi rămas-au, dulcii mei simpatrioţi.

………………………………………………………………………