„Mariana Marin

rămîne /…/ o figură

extraordinară

a unei generaţii

de care o despărţea

aproape totul.

Versurile ei sunt croite

din materialul

liricii tragice

a marilor doamne

ale poeziei moderne…“

Nicolae Manolescu

 

 

Limba scrisă sub pleoape

 

Vremea poemului înalt, ameţitor,

a trecut.

Gîndul negru şi sîrma ghimpată

vor ţine minte doar aceste elegii

 

şi o feroce singurătate,

ameţitoare, înaltă…

 

 

Ultimul poem de dragoste

în grădina de trandafir

 

La cumpănă cu-atît de grele vremuri

Voi spune-acum ce simt, nu ce ne-nvaţă:

Bătrînii-au suferit de te cutremuri;

Noi, tinerii, trăi-vom altă viaţă

(Shakespeare, Regele Lear)

 

În grădina de trandafir a spitalului,

printre bucăţi de memorie veselă şi tablete aruncate

ai descoperit (dar vezi, numeşte exact!)

legea deplasării în roiuri a popoarelor vechi,

– astfel de rămăşiţe prohibite

din care se vor hrăni într-o zi noile culturi…

Ai privit-o un timp,

ai ascultat-o atentă şi fără prea multă grabă,

şi date fiind inteligenţa ta

şi posibilitatea rapidă de adaptare

ai înţeles: – Uite-l, a venit chiar el,

adevărul tras odată de păr şi căzut acum în dizgraţie.

(Stop! Înapoi!

Mărturiseşte întîi ruşinea zilnică din copilărie:

„Mama şi tata erau complexaţi dimineaţa

şi mult prea neruşinaţi înspre seară

(multă lume aştepta atunci războiul!)

şi tocmai de aceea au hotărît

(date fiind inteligenţa mea

şi posibilitatea rapidă de adaptare)

să-mi termin studiile

într-un orăşel de munte, balnear şi departe de casă“).

În grădina de trandafir a spitalului

venise chiar el, adevărul tras la faţă

şi cu ochii plesniţi.

(Reci şi ascuţite fuseseră căile sale!)

Desigur, să-l privesc!

Desigur, să pun acum mîna pe el!

Să-l înghit cu memoria mea veselă

şi să-i spun: – O, tu cel negru pe dinafară

dar atît de alb pe dinăuntru! Regele a murit

şi Delfinul este bastard!

Hai, în patria mea luminoasă!

(Atîta geniu şi dulce prostie au trecut pe acolo…)

Te vor primi „la o masă lungă şi bogată

aşa după cum este obiceiul prin părţile noastre răsăritene…“

Hai, vino mai bine în patria mea luminoasă!

 

În grădina de trandafiri a spitalului

am descoperit legea conservării memoriei vesele,

– astfel de adevăruri din care se vor hrăni într-o zi

urmaşii mei, roiurile de cenuşă şi oase…

Dar tu, patrie luminoasă!

E una care uită mai bine decît tine?

Cîte ziduri ţi-au mai căzut?

Cîţi dinţi?

Şi cîte trupuri tinere se mai zbat

între fălcile tale celeste?

Cîte orăşele de munte, balneare şi departe de casă?

Şi cîte grădini de trandafir,

în care tinerele omizi visează încă?

Am căutat peste tot adevărul

şi nicăieri nu l-am văzut mai bine

decît între fălcile tale celeste!

Nicăieri sufletul meu nu şi-a iubit mai tare coastele!

Şi eu cum să-ţi mulţumesc!

La ce să-ţi folosească ţie ultimul poem de dragoste

în grădina de trandafir!

Şi memoria mea veselă!

Şi deplasarea în roiuri a popoarelor vechi!

 

Ascultă-mă!

Va începe să plouă al dracului de tare

şi se vor îneca pînă şi nenorocitele astea de omizi.

 

Putredă carnea mea.

Negru pămîntul.

 

 

Destin

 

Se iubeau,

dar nu pentru că se vedeau rar

– aşa cum s-a consemnat mai tîrziu.

Se iubeau pentru că aveau aceeaşi frică

şi aceeaşi cruzime.

Făceau lungi plimbări prin cartierele vechi

şi îşi înscenau unul altuia viitorul

 

/ praf şi pulbere,

praf…/

 

 

Capătul

 

Cu botul pe labe, ca niciodată în viaţă.

Dai tîrcoale flacoanelor cu iluzii.

Rostirea cu care rosteai mai de mult

cuvîntul curaj şi cuvîntul moarte

chiţcăie azi doar neputinţă şi lehamite.

Flacoanelor nu le-a mai rămas

decît disperarea atunci cînd te văd

şi se videază singure cu dispreţ

pentru ele şi pentru tine.

Cu botul pe labe şi în genunchi,

cu pucioasa curgîndu-mi prin vene,

distrugi şi te autodistrugi

crezînd că e doar scriitură

ceea ce încă scînceşte în corpul tău

rămas imobil,

 

aproape de capătul drumului.