CONSTANTIN CUBLEŞAN, „MI-E DOR SĂ FIU CÂNTEC“

Ultimul volum de poezii – azi-noapte, pământul a ţipat la mine (Editura Limes, Floreşti- Cluj, 2022) – al Rodicăi Braga, pe care n-a mai apucat să-l ţină în mână, plecând într-o altă lume, poate mai senină, în urma unei îndelungate suferinţe care nu i-a lăsat nici o şansă pentru a-şi continua viaţa („în mine bate un ceas/ ce nu-i al meu,/ cu urechea aţintită îl ascult/ şi-mi pare că-n văzduhul/ limpede-l percep/ ca pe un semnal/ din marele necunoscut“ – în mine…) este o lucidă conştientizare, exprimată liric, a implacabilului final al clipei ce i s-a dat. Semnificativ pentru această mărturisire (confesiune) finală este precedentul volum, Trupul de fum al zilei (2018), probabil unic în literatura noastră, în care poeta îşi descria cu dramatică emoţie, trăirile vârstei crepusculare, cu toate meandrele acesteia.

În general, creaţia din ultimii ani a fost marcată de sentimentul tragic al înaintării către un sfârşit existenţial inevitabil. Iar poemele din ultima antologie sunt dovada unei febrile linişti în aşteptare pe care o distila poetic: „Nopţi cu lună plină/ în care, dacă ai întinde mâna,/ te-ai trezi cu ea/ înveşmântată în argint (…) ochii-ţi, în corole de flori,/ dureros se deschid/ spre întunecimea adâncă/ care pândeşte dincolo/ de selenara lumină/ şi se insinuează în sinele tău/ ca un cariu ce va roade/ liniştea neştiinţei tale“ (nopţi cu lună…). Poeta îşi cercetează sinele traumatizat de suferinţă, în care descinde ca pe un tărâm fatalmente închis, din care evadarea este doar o speranţă continuă de viaţă: „trăiesc într-un bulb de durere/ închisă ermetic/ în cleiul ei transparent./ în atomii dureroşi,/ între lumini şi umbre (…) mă clatin într-o firavă/ speranţă,/ într-o unghie de lumină/ ce-mi zgârie, intermitent,/ epiderma./ privirile întoarse înăuntru/ se agaţă de buza prăpastiei/ încercând evadarea spre alte zări“ (trăiesc într-un bulb…). Evadarea se transformă într-o expresie a iubirii de viaţă, a frumuseţilor ei, trăite până la asimilarea vitalităţii renascentiste a firii: „în dimineaţa asta de primăvară/ întârziată,/ am auzit scâncetul ierbii,/ al copacilor obosiţi/ de iarnă/ şi plânsul soarelui zăbrelit/ de ploi (…) dă-mi mâna ta, iubite,/ să mă-ncălzească iar,/ cum o făcea/ în vremurile de demult,/ stârnind în mine/ roiuri de fluturi/ şi nori pufoşi (…) mi-e dor să fiu iar cântec“ (în dimineaţa asta…). O inundă astfel nostalgiile şi evocarea trecutului devine un cântec de dragoste pentru cel alături de care s-a simţit împlinită: „înainte de a fi tu,/ de a te fi întâlnit,/ toate erau o apă şi un pământ./ eu însămi eram/ o formă rece de lut/ în care olarul nu-şi desăvârşise/ lucrarea (…) îmi puse în priviri/ două stele mici de mărgean,/ în obraji zâmbet de flori,/ mă săltă de subţiori/ şi, dintr-odată, mă înălţă/ la cea neştiută de mine,/ cu încălţări de argint/ fugind oarbă,/ cu braţele întinse spre/ căldura ce-o simţeam/ venind spre tine,/ spre iubirea ta fragedă/ ca iarba abia încolţită“ (înainte de a fi tu). Delicată şi tandră această poezie testamentară, răscolitoare de emoţii existenţiale transformate în rugăciuni mărturisitoare de dor de viaţă: „mă rog cu ardoare/ în templul vieţii,/ să-mi dea putere să exist (…) mă rog durerii/ să mă întărească/ şi fricii să mă părăsească./ mă rog zâmbetului meu/ să nu ruginească/ şi bucuriei sfioase, din mugur/ neîncrezător,/ să înflorească“ (mă rog…). E totuşi o frenetică iubire de viaţă, iubire a lumii materiale din preajmă, a naturii cu elementele ei primare pe care le adastă într-un murmur tânguitor şi oarecum pasional, ce o apropie de aceeaşi frenezie cu care Magda Isanos îşi presimţea şi ea despărţirea de tumultul vegetal în care se regăsea fraternă: „mult am iubit cerul şi soarele,/ pământul, copacii,/ iarba şi florile./ chiar şi pietrele le-am iubit,/ pentru suflul tainic ce le animă/ şi le păstrează secretele./ mult am iubit oamenii,/ înţelegând că aceleaşi umori/ ne învârtejeau/ în ghemotoace spulberate de vânt (…) am ars în iubire fără de preget,/ am împărtăşit cu iubitul/ lumescul sublimat/ într-un singur cuget (…) ce mult am iubit viaţa,/ şi lupta/ de a-ţi birui frica de următoarea clipă,/ de a ţi-o alipi/ ca pe o vrăjmaşă domesticită“ (mult am iubit…). Sau, altădată, cu aceeaşi candoare: „cândva, voiam să fiu/ femeia copac,/ atrasă de robusteţea acestuia./ acum, la capăt de drum,/ tânjesc să fiu măruntă,/ firavă ca o floare,/ apropiată pământului“ (priveşte floarea…).

Ceea ce o individualizează pe Rodica Braga în lirica noastră actuală este tocmai această decantare poetică a suferinţei, a durerilor fizice, având privirile mereu aţintite spre propria coborâre treptată pe pragul de trecere într-un dincolo misterios. Fiecare moment al perceperii durerii devine astfel vers într-o radiografiere poetică a clipei fatale, pe care o aşteaptă cu lucidă resemnare: „e o zarvă şi un tumult/ nepermis/ în inima mea./ strânsă în chingi de-un întuneric/ parşiv,/ percep, tremurat şi subtil,/ un scâncet coborât în adânc/ în măduvi de os/ ce-şi presimt dispariţia/ apropiată-n pământ (…) mai plină de armonie şi seve/ ascunse mi se pare/ viaţa/ în preajma sfârşitului/ care nu o să-ntârzie“ (mi-e greu…).

A publicat aproape douăzeci de volume cu poeme şi cam tot atâtea cărţi de proză scurtă, romane şi poveşti pentru copii, de la Sângele alb al pietrelor (1972) la Şoaptele toamnei (2021), în care tumultul vieţii a fost un continuu motiv de reflecţie. Acordurile grave, tragice, insinuându-se în scrierile sale abia în ultimii ani. Cu o sinceritate şi o trăire interioară, debordante.