IULIAN BOLDEA, HĂRŢILE NEVĂZUTULUI

Antologia O cartografie a invizibilului, de Vasile Dan, publicată în anul 2021 la Editura Rocart, în colecţia Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, reprezintă o selecţie parcimonioasă a poemelor publicate în cele unsprezece volume anterioare (Priveliştile, Nori luminaţi, Scara interioară, Arbore genealogic, Întâmplări crepusculare şi alte poeme, Elegie în grădină, Drumul cu fiinţe, Pielea poetului, Carte vie, Poem vechi, Lentila de contact, focul rece şi alte poesii). Ceea ce surprinde în scrisul lui Vasile Dan, dincolo de „pedanteria sensibilităţii“ (Gheorghe Grigurcu), este continuitatea de atitudine şi de tonalitate, echilibrul notaţiilor şi un fel de detaşare cerebrală de tumultul istoriei alienante. Mai bine reprezentate în antologie, poemele din volumele mai noi, ale maturităţii creatoare, sunt sedimentări în palimpsest ale unor stări afective şi de spirit decantate din unghiul unei conştiinţe lirice exigente. Controlându-şi meticulos emoţiile, poetul îşi orientează atenţia spre sine, spre propriul discurs, într-un gest pur intelectual, de reflecţie asumată asupra textului şi subtextului, cu numeroase referinţe la scris, la uneltele acestuia, la palorile cernelii sau la labirintul bibliotecii, părând „hrănit exclusiv cu ambrozia melancolică servită la primele agape echinoxiste“ (Al. Cistelecan). Gheorghe Grigurcu relevă şi el echinoxismul electiv al versurilor lui Vasile Dan, gravitatea tonului, solemnitatea discursivă sau atitudinea aulic-livrescă, decretând că poetul are „gustul eteroclitului“ şi beatitudinea artificiului, un soi de barochism imagistic, alături de intelectualizarea lirismului, subînţeles sau explicit, şi de prelucrarea sa din perspectiva unor resurse imaginative dominate de reverii şi ardenţe subliminale.

Revelatoare pentru această poetică este tranziţia de la calofilia şi transparenţa versurilor de început („Noaptea, cu florile ei de lotus pe cer,/ umflându-se şi dezumflându-se.// Apoi ca o fântână tulburată încet te limpezeşti,/ lichidul ia nu numai forma, dar şi culoarea –/ până la identificare – a Vasului./ Viaţa ia nu numai forma, dar şi culoarea –/ până la identificare – a trupului“ – poemul Viaţa, în zori), la limbajul dens, substanţial, ferm conturat, din poemul Cântec de mai târziu, apărut în volumul Lentila de contact (2015): „Să nu o mai ocolim atâta/ de multe ori ai o mână de dat/ şi iei cu două Doamne/ mare mai e puterea ta.// Să nu o mai ocolim atâta/ ai plecat gata eşti bun plecat/ adio copile îi strigi răguşit bătrân/ pe o fotografie mică decolorată.// Să nu o mai ocolim atâta/ nici nu te cunosc bine/ doar la chip/ dar nicidecum cel de acuma.// Să nu o mai ocolim atâta/ ce ai cântat e bun cântat/ liniştea bandajează cu multă zăpadă/ un trup negru“. Exemplare pentru lirismul lui Vasile Dan sunt mai ales textele cu miez etic sau cu turnură parabolică, în care autorul recurge la figuraţia unei epici alegorice, cu recuzări suave ale emoţiilor, cu aluzii biografice şi sugestive imersiuni în straturile anodine ale cotidianului, toate acestea redate într-un discurs eliberat de emfază, de constrângerile retoricii: „pe tocul uşii mă măsuram de mic/ la ieşire dimineaţa din casă/ cu o linie subţire neagră/ de creion tocit./ cât am crescut/ peste noapte?/ peste săptămână?/ peste an?/ până am uitat de mine./ tocul uşii e şi acum tot acolo./ doar liniile negre s-au subţiat/ s-au decolorat/ au pierdut din contur.// casa aceea acum nici nu mai e./ a dus-o apa/ mureşului/ la inundaţiile din 1971./ tocul l-am scos întâmplător/ din pământul reavăn./ mă măsor acum tot pe el/ aşa cum stă/ culcat“ (Tocul uşii).

Simplitatea versurilor provine, astfel, din efort de sedimentare şi decantare a înţelesurilor, ceremoniile textuale, care nu au dispărut cu totul, fiind esenţializate, în timp ce detaliile relevante sunt focalizate intens, prin prisma detentei lor simbolice. Uneori, poetul recurge la expresia minimalistă, în imagini reflexive, epurate de zgura referentului, cu tuşe concise rezumând trăiri fulgurante sau cu câte un vag autoportret captiv în plasa unei clipe intermitente: „Eu. Ca o excepţie a clipei“. Temperament mai degrabă retractil, lucid, echilibrat, Vasile Dan scrie o poezie a transparenţei şi concentrării în fixarea emoţiei fragile, poemele mai noi rezumând, în formă personalizată, o sugestivă identitate lirică definită prin expresivitatea confesiunii, fiinţa poetului revelând „o poveste adevărată“, deşi nescrisă: „Într-o fîntînă săpată în sus/ într-un nor de marmură/ priveşti (sic!) îndelung ca-n ochiul/ unui copil. Acum ele trec tot mai des şi mai decis la persoana întîi: Nici în restul zilelor nu am vorbit./ Nici astăzi./ În mine dospeşte o poveste adevărată./ Nescrisă.“ În arhitectura poemului, autorul introduce uneori nuclee epice, întâmplări şi scene, contraste la simbol şi alegorie minimală („Sub pămînt răsărise mai întîi soarele/ Dar nu ca un miez de foc/ ci ca o muzică/ pe care o vezi/ …/ sau ca o mireasmă seducătoare“). Senzaţii, sentimente, stări de spirit alcătuiesc astfel un univers abulic redat cu acuitate şi fervoare într-o cartografie subtilă a nevăzutului („Te pipăi ca un orb textul său/ pe o piele de cenuşă“).

Se poate spune că Vasile Dan nu celebrează aparenţele, cotidianul imediat, fiind mai curând, cum s-a şi spus, un poet al nevăzutelor, al misterului întrevăzut într-un univers impalpabil, scufundat pe jumătate în taină, pe jumătate în reverie. Căutând neobosit imaginile atemporale ale esenţelor, retranşate în registrul expresiei ritualizate, poetul conferă stărilor poetice statutul imponderabilelor, trecând de la melancolia şi contemplarea vagă a esenţelor la reverberaţiile memoriei, de la somnolenţă onirică la reculul în originaritate şi în revelaţiile mitului. În acelaşi timp, cum spuneam, eul refuză prezenţa sau corporalitatea, refugiindu-se în latenţe, în promisiunile unui spaţiu al transparenţelor simbolice. E limpede că Vasile Dan deţine sentimentul nuanţat al identităţii proprii, complementar unei nevoi acute de comuniune cu lumea, limbajul cu irizări metafizice având, uneori, sonuri expresioniste blagiene, temperate de tensiunea calofilă a frazei, de seducătoare alegorii livreşti, de aluzii mitice sau de asocieri paradoxale de cuvinte, în timp ce, alteori, arhitectura poemelor capătă irizări ale thanatosului, melancolia fiinţei care scrie cristalizându-se în imagini ale cenuşii, ale neantului şi întunericului.

Reculul în spaţiul misterului, propensiunea spre ambianţa diafanului într-un discurs vizionar şi contemplativ, solemn şi grav, se îmbină cu glisările textului en abîme, înspre sensuri autoreferenţiale, ce oglindesc, ca într-un palimpsest, zvonurile lumii şi alcătuirile proprii, în permutări şi jocu-ri discursive nelipsite de înfiorări ludice, prin care textul se corporalizează, căpătă relieful anatomic al celui care scrie. Vasile Dan este, în aceste poeme reprezentative, adeptul unei semantici lirice transparente şi dense totodată, transcrisă în tonalitate uneori elegiacă, alteori meditativă sau euforică, situată între extazul senzitiv şi ceremonialul contemplativităţii.