MIRCEA MOŢ, POETUL ŞI NERĂBDAREA LIMITELOR

A apărut de curând o nouă ediţie a volumului dedicat de Cassian Maria Spiridon regretatului poet Mihai Ursachi (Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi, Cartea Românească Educaţional), prilej pentru cei care nu au citit ediţia anterioară de a (re)descoperi personalitatea valorosului şi regretatului poet printr-o abordare critică temeinică, iar pentru ceilalţi ocazia de a reciti textul caligrafiat cu multă eleganţă al unui poet care se dovedeşte un fin comentator al poeziei.

Cassian Maria Spiridon rămâne pe parcursul comentariul poetul care, printr-o expresivitate a formulării, surprinde la modul convingător liniile portretului valorosului poet: „Trăitor pe o planetă unde este singurul locuitor, pierdut alchimic printre retorte, recipienţi şi eprubete în care fierb, la focul rece al minţii, esenţe necunoscute, din care naşte şi moare poezia, Mihai Ursachi a plecat, acum, pentru totdeauna, într-o Americă a Spiritului, de unde nu mai dă ştire că Hermes îl aşteaptă, fiindu-i oaspete permanent“. Comentariul lui Cassian Maria Spiridon surprinde un moment esenţial din biografia poetului, momentul în care va fi eliberat din închisoare, ce coincide, simbolic, cu intrarea în universul poeziei înseşi: „După cum mărturisea într-un interviu, când a fost eliberat din puşcăria politică, în 1964, ca urmare a amnistiei generale, atenţiona că de aici a ieşit poet. Până atunci altele îi erau procupările“.

Abordând arta lui Mihai Ursachi (Arca magistrului orfic), Cassian Maria Spiridon acordă o atenţie deosebită volumului de debut al poetului, Inel cu enigmă, debut care este de altfel semnificativ pentru întreaga creaţie a unui autor. Amintesc doar că în celebra sa carte, Gramaticile creaţiei, George Steiner considera că „nu sunt mai multe puncte de plecare“, rezervând un fragment semnificativ începutului unei scrieri: „Incipit: semeţul termen latin care semnifică startul supravieţuieşte în cuvântul «început». Scribul medieval marchează primul rând nou cu o majusculă iluminată. În spaţiul unei asemenea litere colorate cu carmin sau auriu, iluminatorul desenează animale heraldice, dragoni în lumina răsăritului, cântăreţi şi profeţi. Iniţiala – termen care semnifică începutul sau întâietatea – acţionează ostentativ, ca o fanfară. Ea trâmbiţează maxima lui Platon – ce necesită a fi demonstrată – conform căreia, fie că vorbim de lucruri sau de oameni, originea ocupă primul loc în ordinea importanţei“.

Volumul de debut poartă amprenta unui Mihai Ursachi cu un „neoromantism în răspăr cu maniera consacrată, pe care o va susţine cu ironie, resuscitându-i valenţele uşor desuete, dar nu lipsite de savoare lirică“. Cassian Maria Spiridon se dovedeşte un comentator avizat de poezie, prezentându-şi opiniile în formulări în care spiritul critic este uşor încălzit de vocaţia poetului: „Poemele sale sunt savante broderii poetice, încărcate de subtil rafinate ziceri abstracte, ce nu de puţine ori dau senzaţia unei maşinării perfecte, a unui perpetuum mobile ce funcţionează impecabil“. Autorul selectează din creaţia lui Mihai Ursachi anumite fragmente sau poeme, emblematice, pentru a contura, de aici pornind, alte perspective asupra imaginarului lui Ursachi.

Scriind despre poet, Cassian Maria Spiridon nu se lasă în voia admiraţiei nereţinute. Funcţionează perfect o „cenzură“ care îl fereşte pe autor de aventura fascinantă şi ispititoare, de altfel, a eseului, după cum se simte intenţia de a rămâne modest, în umbră, pentru a scoate în evidenţă cât mai convingător complexa personalitate a poetului. Textul lui Cassian Maria Spiridon, temperând expresivitatea, este orientat exclusiv spre poetul comentat: „În poemele sale cuvintele sunt frumos aşezate, perfecte, deplin vaporoase, (…) ca notele pe un portativ astral, al căror sunet somptuos te lasă mereu în aşteptarea a ceva cu adevărat esenţial, a ceva care mereu, de la poem la poem, îşi amână menirea, permanent iminentă, ca a lui Godot“. Pe de altă parte, autorul nu ezită să apeleze la opinii ale unor critici de referinţă, ca punct de plecare pentru propriile opinii, dar şi pentru a-şi susţine propriile afirmaţii.

În capitolul următor, Marea înfăţişare a lui Mihai Ursachi, Cassian Maria Spiridon are în atenţie eseurile lui Mihai Ursachi, cu atât mai mult cu cât autorul Inelului cu enigmă „a fost preocupat de un excurs teoretic şi critic asupra creaţiei, a poeziei în general“. Cassian Maria Spiridon comentează la modul profund articolele regretatului poet, nu doar pentru a accentua o conştiinţă poetică exemplară, ci pentru a raporta poezia la un mod de gândire şi la o cultură vastă, ce înlesnesc o corectă înţelegere a lirismului lui Mihai Ursachi.

Substanţial rămâne capitolul Poezia şi nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi (publicat iniţial în revista „Convorbiri Literare“ din 2011). Pentru accentuatul orfism al poeziei pledează nu doar opera poetică în sine (şi Cassian Maria Spiridon subliniază ideea), ci şi inegalabila conştiinţă a poetului pentru care pagini eseistice profunde se structurează ca o veritabilă artă poetică. Dimensiunea orfică a poeziei lui Mihai Ursachi se conturează convingător la Cassian Maria Spiridon pe parcursul unei lecturi atente în special la textul poetic, dar şi la eseuri, criticul reţinând motive şi semne pe care le configurează într-o abordare validă, în care concluziile sunt formulate cu o calmă delicateţe: „Este remarcabilă afirmarea şi susţinerea lirică şi teoretică a direcţiei orfice, pe care şi-a autoimpus-o după eliberarea din detenţia politică (1964), împreună cu ceilalţi doi poeţi, Dan Laurenţiu şi Cezar Ivănescu, din grupul orfic, urmând modelul arhetipal al poeziei lirice ce îşi propune totdeauna să depăşească nerăbdarea limitelor“.

Volumul Nerăbdarea limitelor la Mihai Ursachi reţine atenţia prin câteva interviuri cu poetul, în realitate dialoguri esenţiale despre existenţă şi despre moarte, totul sub semnul încredererii în profunzimea poeziei şi a artei în general. Întrebările lui Cassian Maria Spiridon vizează de fiecare dată repere existenţiale şi artistice prin care biograficul are ecouri în operă, fără ca intenţia volumului să fie o tradiţională abordare viaţă-operă. Cu atât mai mult cu cât „biografia lui Mihai Ursachi este una caracteristică pentru un autor care nu s-a conformat regimului comunist, tensionată prin împrejurări precum detenţia politică şi exilul în Occident. Tensiune ce se transmite şi creaţiei sale care conţine însă un nucleu de scepticism, un simţământ de sorginte hegeliană al sfârşitului inevitabil al artei nu întâmplător având o manifestare a libertăţii ultime, suprarealiste“ ( Gheorghe Grigurcu). Traiectoria poetului este de fiecare dată motivată de cultural şi amintesc în acest sens doar o afirmaţie a lui Mihai Ursachi: „Am venit din sudul Californiei, special, pentru a pune din nou pe picioare această instituţie (Teatrul Naţional, s.n.) şi am convingerea că am lăsat-o într-o stare mai bună decât era când am sosit“.

Deosebit de inspirată mi se pare includerea, în finalul volumului, a unor semnificative texte semnate de Mihai Ursachi. Eseul critic „Poezia postmodernistă şi conceptul existenţial“, bunăoară, este cât se poate de bine ales, în special pentru felul în care autorul evidenţiază permanenţa autenticului fond al poeziei: „Penumbra, fie a aurorei sau crepusculară, amplifică misterul Făpturii şi astfel exacerbează nevoia umană să interogheze şi să proclame misterul acesta. Este vocea similară a începutului şi sfârşitului. Şi în măsura în care fiecare sfârşit reprezintă o repetare a începutului (…) poezia postmodernă, cu certitudine din cauza crepuscularităţii sale, re-prezintă interogaţia esenţială adresată aurorei. Şi această interogaţie este referitoare la Fiinţă, este Seinsfrage (problematica Fiinţei)“.