CRISTIAN VASILE, DE LA DISCURS NAŢIONALIST LA VIOLENŢĂ ANTISEMITĂ
Îndeosebi în ultimul deceniu, cercetările privitoare la istoria antisemitismului şi a Holocaustului în România au cunoscut o evoluţie ascendentă care s-a tradus prin instituţionalizare, profesionalizare şi specializare. Deja de ani buni există publicaţii periodice consacrate sus-amintitei problematici (Holocaust. Studii şi Cercetări; Revista de Istorie a Evreilor din România) şi chiar pe lângă Academia Română s-a constituit un Grup pentru studierea antisemitismului şi a Holocaustului. În cadrul acestui efort de redescoperire a unui trecut incomod s-au înscris şi demersurile Centrului pentru Studiul Istoriei Evreilor din România „Wilhelm Filderman“, iar un produs editorial recent este volumul coordonat de Adrian Cioflâncă – Discurs şi violenţă antisemită în România modernă, cuvânt-înainte de Aurel Vainer, Bucureşti, Editura Hasefer, 2020, 546 pag.
Volumul a apărut ca număr al publicaţiei Revista de Istorie a Evreilor din România (vol. 20-21, nr. 4-5, 2019-2020), reunind 27 de articole şi studii care se constituie în tot atâtea capitole de istorie a evreilor din spaţiul românesc al ultimelor două secole. O idee importantă a cărţii, formulată şi în cuvântul-înainte semnat de regretatul Aurel Vainer, este aceea că discursul antisemit şi violenţa contra evreilor au lovit nu doar în cei vizaţi, ci au avut repercusiuni negative asupra evoluţiei României în ansamblu (p. 12). Antisemitismul de dinainte de 1918, ca şi cel interbelic, a constituit un fundament pentru Holocaustul evreilor. S-a pierdut astfel un capital uman inestimabil.
Ipoteza de cercetare, care este verificată în mai multe studii publicate, este aceea că între discursul ultranaţionalist şi violenţa antisemită există de cele mai multe ori o legătură directă. Prin studiul său – De la construction de l’État au racisme: judéophobie et antisémitisme en Roumanie avant la Grande Guerre – Silvia Marton adaugă pagini importante la lămurirea chestiunii evreieşti, surprinzând momentele în care s-au pus bazele unei politici de stat ce s-a identificat cu discriminarea evreilor. Înfăţişarea cu tot dinadinsul a unei identităţi naţionale omogene a însemnat, de fapt, neacordarea dreptului de cetăţenie pentru evrei. În intervalul 1866-1914 discursul naţional(ist) include sentimentul antievreiesc (p. 31). Opinia larg împărtăşită în zona elitelor politice şi intelectuale a fost aceea că evreii nu sunt asimilabili. Comunitatea naţională a fost văzută ca o unitate etnică, rasială, culturală şi religioasă în care evreii nu aveau ce căuta.
Dacă acest tip de discriminare a mai fost studiat (mai ales datorită lui Carol Iancu), un subiect mai puţin cunoscut şi cercetat este cazul Pogromului de la Iaşi din 16 mai 1899 (Maria Mădălina Irimia, Violenţa antisemită în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Pogromul de la Iaşi din 1899 – pp. 45-93). Bazându-se inclusiv pe documente judiciare, autoarea surprinde atât realitatea unui oraş (Iaşiul), care devine centru al mişcării antisemite din Vechiul Regat, cât şi tranziţia de la discurs naţionalist şi turbulenţe antisemite la pogrom şi, în fine, la Holocaust. Violenţele antisemite nu au fost incidente rare sau marginale şi s-au suprapus peste momente-cheie ale construirii statului român modern: 1859, 1866, 1877-1879, 1899 etc.
Astfel de violenţe xenofobe au generat emigrări în masă ale evreilor şi au tensionat în cel mai înalt grad relaţiile româno- evreieşti. Marele Război a accentuat resentimentele antisemite anunţând practic un interbelic dominat de climat conflictual. Prin studiul său, intitulat Premisele discursului antisemit interbelic în mediul universitar românesc, pp. 207-218, Lucian Nastasă revine cu probitate asupra unui subiect familiar. Dacă în 2011 a editat un volum de mărturii documentare dedicat antisemitismului universitar interbelic, de data aceasta accentul cade asupra evoluţiei structurale a discursului antisemit din mediile academice, cu o aplecare mai atentă spre cauzele sociale, economice şi psihologice. Activismul universitar antisemit s-a transformat în acţiune politică vădită prin închegarea unor formaţiuni partinice xenofobe. Lucian Nastasă a identificat şi cauzele care au condus la îmbinarea în mediul universitar a antisemitismului de natură „creştină“ (de ordin teologic) cu cel politic şi cultural. Antecedentele conflictuale din cadrul relaţiilor româno-evreieşti – de natură socio-istorică, ideologică, psihologică – „au concurat la dezvoltarea unei atitudini violent antisemite în anii interbelici“ (p. 212). În plus, constată istoricul clujean, ideea de iubire creştină şi ortodoxia au fost copleşite de ortodoxism şi de implicare la extremă dreapta. Nu doar studenţii au urmat un astfel de traseu, chiar şi unii dintre profesori devenind propagatori militarişti ai ortodoxismului (p. 209).
Încă din anul 2012, publicul larg îl putea descoperi pe publicistul Dumitru Stăniloae, cel care în 1936 vorbea despre jidanul comunist Karl Marx, validând astfel mitul iudeo-comunismului („În faţa ofensivei comuniste“, în Dumitru Stăniloae, Cultură şi duhovnicie. Articole publicate în Telegraful Român, vol. 1, 1930-1936, Bucureşti, Editura Basilica, 2012, p. 860). Acest gen de publicistică nu a fost respins de patriarhul Miron Cristea, ba dimpotrivă. Ion Popa arată în studiul său – Miron Cristea, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române: influenţa sa politică şi religioasă cu privire la soarta evreilor din România (februarie 1938 – martie 1939) (pp. 228-246) – faptul că „profesori de la facultăţile de teologie ortodoxă, precum: Nichifor Crainic, Teodor Popescu şi Dumitru Stăniloae, care îmbrăţişau naţionalismul de tip extremist şi antisemitismul, erau priviţi cu mare stimă de către Biserică“ (p. 230).
Ion Popa a răscolit un trecut rămas în ceaţă, scoţând la iveală o pagină de istorie politică şi ecleziastică mai puţin glorioasă – biografia politică a patriarhului Miron. Premisa de la care a pornit a fost aceea că cea mai mare parte a lucrărilor despre antisemitismul BOR s-au referit la atitudinea patriarhului şi a altor ierarhi faţă de evrei înainte de 1938, fără a avea în atenţie cariera politică şi religioasă din timpul exercitării demnităţii de prim-ministru sub dictatura regală. Fără a ignora antisemitismul patriarhului de dinainte de 1937, autorul se concentrează asupra politicilor prim- ministrului Miron Cristea şi ale ierarhiei în intervalul februarie 1938 – martie 1939, ajungând la concluzia că Întâistătătorul ortodox a implementat legea de revizuire a cetăţeniei prin care mai mult de 200.000 de evrei şi-au pierdut drepturile civile, confirmând astfel calitatea de promotor al antisemitismului economic şi rasial (p. 242). Tema rasismului este continuată de Marius Turda în articolul său care se concentrează asupra dezbaterilor din anii celui de-al Doilea Război Mondial, despre viitorul naţiunii şi care au implicat referiri la protecţia „rasei“, eugenie, biopolitică. Până la urmă, rezultatul concret a fost o formă de biopolitică rasială care a confirmat statul totalitar şi politico-rasial drept o expresie exemplară a superiorităţii etnice româneşti (p. 263).
Pornind de la biografia lui Emanoil Safir, militant de stânga de origine evreiască, implicat în mişcarea comunistă, Adrian Cioflâncă vorbeşte despre falsificarea istoriei persecuţiilor antievreieşti (Antisemitismul şi Holocaustul din perspectivă comunistă. Un caz de distorsiune ideologică, pp. 327-353). De la Safir ni s-au păstrat mărturii şi documente fotografice importante, între care şi poze inedite din timpul masacrului de la Odesa (octombrie 1941), însă interpretarea dată de el este filtrată prin grila ideologică a ideologiei comuniste. Am trecut în revistă doar câteva dintre studiile publicate în acest volum care atrage atenţia atât prin ilustraţiile sale, unele inedite, cât şi prin numele importante ale contributorilor (Lya Benjamin, Carol Iancu, Lucian-Zeev Herşcovici, Lidia Trăuşan-Matu, Emanuel Grec, Cristian Preda, Andrei Corbea, Philippe Henri Blasen, Viorel Achim, Diana Dumitru, Ştefan Ionescu, Anca Tudorancea ş.a.).