IULIAN BOLDEA, CANONUL LITERAR ŞI POLITICA

Adrian Dinu Rachieru este autorul unor cărţi de critică literară în care studiul literaturii este expus prin filtrul investigaţiilor istorice şi sociologice (Poeţi din Bucovina, 1996; Elitism şi postmodernism, 1999; Bătălia pentru Basarabia, 2000; Alternativa Marino, 2002; Eminescu după Eminescu, 2009; Ion Creangă. Spectacolul disimulării, 2012; Romanul politic şi pactul ficţional, I, 2015); Polemici de tranziţie, 2016; Romanul politic şi pactul ficţional, II, 2018; Politică şi canon literar, 2021). Cartea lui Adrian Dinu Rachieru, Politică şi canon literar (Editura Eikon, 2021) examinează autori şi cărţi în strânsă relaţie cu politica şi cu metamorfozele canonului literar, într-o tonalitate obiectivată, datorată şi înzestrării sociologice a criticului, nelipsită însă de înfiorări polemice, de distanţări sau de nuanţări necesare. Aceste file dense de critică alcătuiesc un fel de panoramă a literaturii române contemporane, distingându-se prin documentarea riguroasă, prin apelul la resurse bibliografice atent selectate, dar şi printr-o dexteritate naturală a mânuirii conceptelor. Sunt definite cinci tipuri de canon (politic, neomodernist, protocronist, postmodernist, est-etic), ilustrate de scriitori reprezentativi.

Criticul relevă modul în care, în sfera unei culturi cu amprentă ideologică pronunţată, se insinuează canonul neomodernist ce legitimează o redimensionare a esteticului, prin activitatea recuperatoare a unor reviste de cultură importante („Viaţa Românească“, „Steaua“, „Echinox“ etc.). Este favorizată astfel emergenţa generaţiei ’60, „generaţia orfelină“, numită astfel de critic deoarece ascendenţa ei era interzisă, pusă sub obroc, invizibilă, cu maeştri care „după ani de tăcere, detenţie (unii), refuzînd convertirea, vor reveni tîrziu în spaţiul public, aglomerînd, în schimb, prin dedublare, «subterana» literară“. Dedublare, hiatus, legitimare a tradiţiei reprezintă însemne ale creaţiei lui Ştefan Aug. Doinaş, Ion Caraion, Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, dar şi ale unor opere de Emil Brumaru, Florin Mugur, Petre Stoica etc. Dacă Mircea Cărtărescu descoperă „germenii postmodernismului“, marginalizaţii îi „devansează estetic“ pe şaizecişti, astfel încât se distinge „o poetică «pierdută» a postmodernismului“, modernismul „resuscitat al şaizeciştilor“ fiind unul „anacronic, o «clonă» a celui interbelic, un retard cultural, după autorul Levantului“. Atent la metabolismul şi avatarurile neomodernismului, Adrian Dinu Rachieru sesizează continuitatea fenomenului neomodernist, postmodernismul părându-i-se a fi tributar civilizaţiei imaginii, în calitatea sa de „concept cameleonic“, divers şi policentric, definit şi redefinit prin ambiguitate, tensiune ideatică şi deteritorializare: „Încît, departe de a propune un set coerent de poziţii critice, contaminarea postmodernă cultivă pluralitatea conflictuală. Tentativa de auto-definire, vitală, împiedică voita (de către unii) concediere a subiectului. Şi nici profeţiile care anunţau sarcastic epuizarea postmodernismului (de unde şi postmortemismul lui Olsen) nu contribuie consistent la «fixarea» lui. Concept migrator, iubind, prin Docherty, deteritorializarea, postmodernismul face trecerea de la semnificaţie la confruntare, plonjînd în ambiguitate interpretativă. Ecloziunea ideologiilor şi dizolvarea metanaraţiunilor, pierderea coerenţei (şi, de aici, implicaţiile ierarhice derivate) impun poetica fragmentului drept «crez estetic» într-o realitate (societate) «fracturat㻓. În privinţa canonului est-etic, acesta ar fi rezultatul unor pulsiuni generate de tranziţia de la „realismul socialist“ la libertatea postcomunistă, printr-o asumare a valenţelor/ valorilor istoriei, mai ales din perspectiva aşa-numitelor revizuiri ce se referă mai ales la „numele «fragilizate», «selectate» de o epocă defunctă ori acele personalităţi «mai ponderoase», supralicitate, manevrînd (ocult?) pîrghiile succesuale, surpînd, finalmente, eşafodul vechilor clasificări sau blamînd rapida lor instituţionalizare. În locul lor apar, odată cu volatilizarea starurilor şaizeciste, alte nume din seria valorilor certe, dar «marginalizate»“.

Adrian Dinu Rachieru se întreabă, la un moment dat, dacă valorile culturale pot fi revizuite fără a fi desfiinţate. Criticul este tranşant în răspunsul său: „Evident, vom recunoaşte, cînd e cazul, fertilitatea negaţiei, dar dacă acceptăm «ventilarea mitului» se cuvine să avem grija nuanţelor. Fiindcă – avertiza Cioran – «acolo unde idolii se schimbă la fiecare generaţie nu e de aşteptat longevitate în istorie»“. E limpede că revelaţiile esteticului sunt în deplină autonomie, eticul neavând a se infiltra în conformaţia sa decât în nod neavenit, fortuit şi forţat. Cartea lui Adrian Dinu Rachieru este însă şi o replică la istoriile literaturii române postbelice, criticul întrebându-se „ce rămîne din literatura noastră postbelică («sub comunism»)?“. Ca răspuns la această interogaţie, criticul relevă modul în care literatura a fost influenţată de ideologie şi de politică, expunând „surprizele postdecembriste“ în contextul configurării unei „istorii politice a literaturii române postbelice“, cu dublă postulare, estetică şi etică.

Cu o temă de dezbatere ofertantă şi incitantă, Politică şi canon literar expune, înainte de toate, dinamica raporturilor tensionate dintre literatură şi ideologie, pornindu-se de la trei perspective distincte: Nicolae Manolescu („Niciodată, de altfel, canonul n-a părut a fi impresionat de politic“), Mihai Zamfir („Politica s-a amestecat întotdeauna în fixarea canonului literar“) şi Sorin Alexandrescu („Cred că a venit, în sfârşit, timpul să se încheie supremaţia canonului estetic în literatura română […] Iată de ce nu doresc nici o (nouă) bătălie canonică, ci doar abandonarea oricărui canon“). E dincolo de orice îndoială că literatura nu poate fi analizată în perfectă perspectivă decontextualizată, în decursul evoluţiei literaturii române intervenţia politicului în metabolismul literar fiind de ordinul evidenţei, ea producându-se în grade şi accente diferite şi conducând la tipuri diverse de literaturi paralele, cum le numeşte Ion Simuţ (oportunistă, evazionistă, subversivă şi disidentă). Literatura, ca şi critica literară, a suportat presiunea ideologiei şi a politicului, iar Adrian Dinu Rachieru nuanţează aceste raporturi atât de dificil de disociat şi de explicat: „Trăim într-un mediu politizat, în care impactul politicului nu se restrânge la nişte decupaje existenţiale, ci este chiar câmpul referenţial, sinteza ordonatoare a socialului. Întrebarea de neocolit este cum se răsfrânge în literatură. Atitudinea ideologică nu poate fi exterioară, dar predilecţia, fie pentru eveniment, fie pentru semnificaţie, dă naştere prozei leneşe sau, în celălalt caz, provoacă exerciţiul meditativ. Aici este de fapt nodul problemei: a distinge corect între atitudinea politică a autorului şi meditaţia sa (ficţionalizată) asupra condiţiei politice a omului epocii noastre“.

Adrian Dinu Rachieru percepe funcţionalitatea canonului din unghiul unei producţii colective, contextualizată cultural şi fundamentată în grilă estetică, analiza operei presupunând şi o „distanţarea istorică“, lectura strict estetică fiind completată de una culturală, sociologică, ideologică sau culturală. Canonul îşi modifică, aşadar, conformaţia sub presiunea temporalităţii, a factorului diacronic, el putând fi considerat din trei perspective: estetică, ideologică şi morală, căci relaţia dintre politică şi canon literar exprimă relieful ideologic, politic, economic, cultural, social în care se integrează orice text scris. Literatura de azi se află, şi ea, sub influenţa ideologiei culturale, scriitorul român trăind, cum sugerează criticul, „anxietatea canonizării“, relaţia dintre istoria literară şi ideologie conducând dezbaterea înspre ideea impunerii supremaţiei unei ideologii culturale, sau a corodării canonului şi a revizionismelor de diferite tipuri (estetic, canonic, ideologic). Problematizând influenţele extraesteticului politic asupra literaturii, Adrian Dinu Rachieru se dovedeşte a fi un mediator obiectiv, riguros, cu sugestivă capacitate de înţelegere a recontextualizărilor şi convergenţelor ideatice.