RUXANDRA CESEREANU, CORABIA NEBUNILOR PENTRU-A-NU-ŞTIU-CÂTA-OARĂ

Ne-am cocoţat la ultimul nivel al vaporului grecesc Byzance pe la zece seara, după ce ne-am moşmondit cu bagajele, neştiind exact ce haine să luăm cu noi. Am lăsat apartamentul din Constanţa cam vraişte, fiindcă până şi în ziua plecării, dimineaţa, ne-am scufundat în micul golf de lângă Tomis, unde echipa noastră de arheologi descoperise, cu câţiva ani în urmă, rămăşiţele unui templu închinat lui Venus Genitrix. Aşa că pe la prânz încă am mai avut vreme de sporovăială cu Dinu şi Petru, amicii noştri de lucru, scufundători şi arheologi precum noi doi, cei care ne porecliserăm Kore şi Korin. Drept care nu voi spune nici eu care sunt numele noastre reale, ca să rămânem Kore şi Korin. Am înfundat în valiză mai multe perechi de blugi şi o droaie de tricouri, iar eu şi vreo câteva fuste lungi şi eşarfe, câţiva cercei orientali, my style, nişte pulovere şi cam atât. În insula Cythera, unde prietenul nostru Aris ne chema în ospeţie, era îndeajuns de cald pentru luna mai. Şi chiar la Athena, unde voiam să ne oprim câteva zile, fiindcă mergeam în Grecia pentru întâia dată şi-aveam de gând să scotocim pe îndelete prin vechile temple. Nu ne-am sinchisit să ne ascundem tatuajele flower-power de pe braţe, deşi nu mai eram neapărat juni şi rebeli. Korin avea 39, iar eu eram cu un an mai mică. Vaporul nostru grecesc, cu care urma să călătorim până la Pireu s-a dovedit a fi o rablă care mirosea a cinematograf comunist, adică a petrol, peşte uscat şi urină stătută. Dar, ce-i drept, se numea Byzance. Ştiam că la ultimul nivel o să ne zgâlţâie de o să ne sară capacele, dar ne amuzam deja pe seama noastră şi a călătoriei de pomină. La felul în care cheltuiam banii în prostie pe cărţi, albume şi muzică, nu era de mirare că ne luaserăm bilete pe vapor la clasa a doua, dar primisem cabină la clasa a treia, de fapt.

Lumea se strânsese pe toate platformele, lângă noi se găsea un ţigan de mătase, frumuşel, înalt, subţirel, care vorbea în stânga şi-n dreapta ba româneşte, ba ungureşte, ba engleză. Ţigan afacerist, spilcuit, m-am holbat la el, fiindcă era apetisant, îţi venea să-l mănânci ca pe o prăjitură, nicidecum să faci afaceri cu el. Am auzit apoi în preajma noastră sporovăieli în nemţeşte şi poloneză şi am zărit un grup de femei planturoase, care îşi expuneau cărnurile cu nonşalanţă.

– Iată ce înseamnă comoditatea carnală şi lipsa de râvnă estetică. Sunt la modă femeile coapte şi fanate, s-a dus vremea femeilor-şnur, a scobitoarelor, îmi zise râzând Korin.

– Măcar aşa am şansa să devin vizibilă, i-am întors-o eu şmechereşte, fiindcă începusem să mă îngraş puţin şi nu mai eram o hipiotă slăbănoagă ca odinioară.

Pe vapor, atmosfera se dovedea a fi previzibil pitorească, fiindcă nimeni nu era corăbier profesionist, ci amator. Apoi vaporul s-a desprins din portul Constanţei, căldura nocturnă era plăcută, mă mâncau, nu ştiu de ce, buricele degetelor, aşa cum mi se întâmpla întotdeauna când urma o aventură. Chiar înainte să rămânem singuri în larg, cu platforma noastră de plutire de parcă era o arca lui Noe pentru homleşi, am trecut pe lângă un şlep întunecat pe care scria Arhanghelos. Să fi fost un semn?! Apoi am auzit susurul amestecat al călătorilor de tot soiul, prunci răsfăţaţi, maturi fumegăcioşi, insomniaci, jucători de cărţi, femei nesigure pe ele, pleznituri, apa la closet şi tot aşa. Luminiţele de pe mal se zăreau îmbietor şi paşnic, deşi, la o cotitură, vaporul a făcut o asemenea mişcare încât noi, cei din coadă, am fost udaţi leoarcă. Ne-am dus să ne schimbăm şi să punem hainele la uscat şi atunci, prin hublou, am auzit vocea unui călător sfătos care-i explica nu-ştiu-cui că există şaisprezece tipuri de noduri marinăreşti, că unele seamănă cu nişte spânzurători, altele cu nişte chei, altele cu nişte cruci. Am aţipit pe nepusă-masă şi, când m-am trezit în noapte, Korin nu mai era în cabină. Dar s-a întors după vreun sfert de ceas.

– Am fost să trag o ţigară, mi-a zis, iar mirosul de tutun încă îi aburea din pulovăr. Pe punte e o foşgăială de toată groaza, umanitate cu vârf şi îndesat, ferfeniţită din Europa şi Americi, plus Balcanii năduşiţi de efluvii africane. L-am zărit şi pe căpitan, un grec bărbos şi îndesat, cu mutră de pişicher, zici că ar putea fi Dionysos nu altceva.

– Dar Dionysos nu-i doar pişicher, ci şi năpraznic, am zis eu.

– Deh, zâmbi Korin, e totuna.

Apoi, în zgâlţâiturile deja mai lente ale vaporului împuţit am adormit amândoi. Ne-am trezit imediat după miezul nopţii, în strigăte şi sfaturi cumva lătrate şi am ieşit imediat pe punte. Toată lumea se deşteptase, de fapt, cu de-a sila, din pricină că vaporul se împotmolise, la prima vedere. Se întâmplase că un mic vapor de croazieră, care părea pustiu, plutea în derivă. Până la urmă nişte bărbaţi înfofoliţi, iviţi de pe ambarcaţiunea în derivă, au ieşit şi au legat cu chiu cu vai frânghiile care le-au fost aruncate de mateloţii de pe Byzance. Uriaşul nostru vapor se oprise ca să împiedice vântul să răstoarne ambarcaţiunea în impas şi să lumineze operaţiunea de salvare. Eram deja în întârziere, aşa că toată lumea bombănea către micul vapor în derivă. N-am mai adormit, ci am stat să zărim Istambulul în zori, ar fi trebuit să ajungem pe la patru dimineaţa, dar n-a mai fost să fie aşa. Pe Byzance era atmosferă de tavernă încinsă, se auzeau zdrăngăneli la chitară de tot felul, de la Bob Dylan, la Sinead O’Connor ori Pink Floyd. Căpitanul însuşi şi adjunctul său dădură o raită ca să ne anunţe că vom ajunge la Istambul cu o întârziere de o oră. Apoi, metropola turcească s-a ivit cu aroma ei arăbească, cu palmieri şi cu un rest nepotolit încă de arşiţă. Din pricina zorilor, peisajul se sălbăticise, malul se făcuse oranj şi mirosea iute, a oţet parcă, iar cerul se desfăcuse, şi el, în culori amestecate. Am auzit, de undeva din port, de pe ţărm, behăituri de oi şi scâncituri de copii, dar venite de foarte departe. Oraşul era aşezat în straturi, lat, dar cumva ţepos, ca un scaiete. După o droaie de manevre, vaporul a adăstat în port, iar nouă, pasagerilor, ni s-a îngăduit să coborâm vreme de trei ore să ne dezmorţim. De mirare, am nimerit la o cafenea tocmai la spartul unui chef. Aveam dosul tăbăcit şi spinarea ca rindeaua, aşa că nu voiam altceva decât să mă mişc. Era vânt bătăios dimineaţa, urechile îmi vâjâiau, dar încetul cu încetul mă trezeam.

– Zeiţo, nu fi năzuroasă, îmi zise Korin. Pofteşte să facem o tură de inspecţie prin port, cât ne ajunge timpul.

Nu voiam altceva decât să beau o straşnică şi înnegurată cafea turcească. Am ales, în cele din urmă, după ce ne-am fâţâit în port, o cafenea cu bătrânei, pentru că aici în mod sigur cafeaua era în stil vechi. Lumina începuse să se cureţe. Băieţi tineri şi ameţiţi se târau spre casele lor, undeva, în vreme ce bătrâneii îşi începeau în tihnă ziua la cafea. Eram lenevoşi şi noi, motanii şi pisicile. Era pentru întâia dată că desluşeam o dimineaţă mediteraneeană, îi ascultam pe bătrânei bârfind molcom pe limba lor, vedeam câini şi pescăruşi adormiţi. Dar simţeam şi mirosul dafinilor. Se auzeau muezinii mustrători şi totodată alinători. Marea era murdară în port şi împroşca, din când în când, resturi menajere. Mă umpleam de arome, lumina devenise cristalină şi perfectă, dar pentru dumnezeii musulmani trebuia să venim altă dată, deocamdată venisem pentru zeii greci, nerăbdători să dăm nas în nas cu ei. Istambulul, nu ştiu de ce, avea să fie străin pentru mine. Nu am luat-o pe ulicioare, iar după două cafele straşnice ne-am îmbarcat. Pasagerii se înmulţiseră, am zărit un tibetan somnolent pe punte, aşezat în lotus, pe jos, pe o rogojină, apoi franţuji fumând simandicos Gauloises, precum şi ţigănimea autohtonă cu puradei cu tot, gureşă cât încape. Mâine era azi. N-am mai adormit până când am ajuns în Pireu şi am stat trează mai apoi o zi şi jumătate, cât a durat plutirea până în faimosul port al lumii greceşti.

– Sufleţelule, mă tachină Korin, ştiu sigur că zeii sunt printre noi, chiar dacă încă se ascund pe coclauri. Pe-aici profeţii au destulă vreme să domine suprafaţa, dar asta nu înseamnă că nu există şi cei ascunşi.

– Glumeţule, am zis eu, nu mi-e frică de apolinici şi de raţionali. Iar dac-ar fi să-i găsim pe zeii greci, apoi aş vrea să-i găsim pe toţi, fie chiar şi la înghesuială. Nu-i nevoie de focuri de artificii, numai zei să fie!

La câteva ceasuri după Bosfor, insulele greceşti începură să se arate cu nemiluita. Turcoaz, măsline, carne de oaie, brânză de capră, nisip secetos ca sacâzul şi o leneveală de piatră semipreţioasă. Căpitanul Patmu, aşa îl chema, veni să ne dea raportul şi să ne invite pe toţi la pub-ul vaporean căruia îi spunea Johnnie’s bar, aşa că i-am urmat sfatul şi, ca toţi începătorii Eladei, am gustat uzo. Aroma de ghimbir era intensă şi îmi sfârâia pe limbă. Şi Korin, dar şi eu, ajunsesem deja să ne dăm coate la vreo trei pahare de uzo, fiindcă nu aveam chef de citit, iar de dormit nu mai era cum, aşa că am zărit insula Lemnos cu ochii înceţoşaţi mai întâi. Dar părea să fie o insulă cuminte şi curată, săpată şi îngrijită ca o grădină a Domnului. Orăşelul din port avea casele sclipitoare de la atâta var, iar apa mişca nişte cute senine şi adâncite. După mulţimea călugărilor şi a bisericuţelor cocoţate pe coline am priceput imediat că turismul religios era prosper aici, chiar dacă fără frenezii ori spume la gură. De altfel, figurile de călugări pe care le-am zărit în preajma portului erau ba bonome, ba uşor încruntate, de cât stăteau în grotele lor albe şi răsucite de melc. Erau mulţi scaieţi şi multă stâncărie care coborau spre port. Mă întrebam ce moaşte de sfinţi se vor fi găsind pe aici? Căpitanul Patmu ne-a îngăduit să stăm o oră în Lemnos, chiar la botul corăbiei unde se găsea o bisericuţă mică şi curată, cu fresce decolorate şi cumva stâlcite, unde capetele sfinţilor aduceau cu nişte hârci descărnate.

– Nu ar fi trebuit să dăm pe gât trei pahare de uzo, i-am zis lui Korin. Sunt puţin matolită şi, deşi mi-e somn de mor, n-aş putea dormi nici să mă pici cu ceara.

– Zeiţo, îmi zise Korin, de-abia dacă suntem ameţiţi vom putea pricepe Elada aşa cum se cuvine! Pe amicii noştri mai mari şi divini nu prea cred că îi vom găsi, treji fiind.

Ne intrase în cap ideea fixă, de când descoperisem, în apele Mării Negre, templul lui Venus Genitrix, că într-un fel sau altul am putea avea norocul să-i întâlnim cândva pe zei, în carne şi oase.

Liniştea din insula Lemnos ajungea cât pentru o viaţă întreagă, atât era de atingătoare. M-am pus să sporovăiesc cu o pisică neagră cu bot alb şi am mâncat o plăcintă, apoi am zăcut pe terasa cu butoaie pline de muşcate a unei cafenele de unde portul insulei Lemnos se zărea parcă strâns în pumnul meu. Korin s-a aruncat în apa rece a plajei de lângă cafenea, apoi s-a încălzit cu baclavale proaspăt scoase de la cuptor. Şi duşi am fost, căpitanul Patmu era zorit, aşa cum şi trebuia să fie. Lumea începuse să moţăie de-a-mpicioarelea, dar nimănui nu-i mai trecea prin minte că ar fi putut să doarmă. Apoi, la nici două ceasuri, era deja prânzul, ne-am trezit în Lesbos. Oho! Merita să vii în Elada ca să te bucuri de lucrurile simple. Pesemne că era vorba de un prânz sărbătoresc, întrucât în portul din Lesbos se găsea o tavernă uriaşă şi arhiplină. Băştinaşii sărbătoreau vreun sfânt al locului, căci de pe puntea vaporului ne-am zgâit cu toţii la patru bărbaţi care dansau îndrăcit. Apoi cercul mic al dansatorilor s-a lărgit, fiindcă s-au prins şi femei în joc, iar numărul dansatorilor a ajuns la vreo douăzeci. Am fi poftit să dănţuim şi noi, cei de pe vapor, dar n-am avut curajul. Simţeam un drăcuşor mic în tălpi, dar n-am schiţat nici un gest, ci am tropăit doar în gând, întrucât ştiam că nu aş fi putut să mă dau în stambă. În Lesbos nu ni s-a îngăduit să coborâm în port, ci doar să privim de pe punte, în timp ce băştinaşii plini de viaţă îşi vedeau de dansul lor.

Bucătarii de pe vaporul nostru bizantin erau şi ei, ca toţi grecii, mari plăcintari, aşa că ne-am înfruptat din plăcinte cu carne şi smochine şi n-am uitat defel de uzo. La un moment dat am început să jucăm şi cărţi, Korin şi cu mine, doar noi doi, fiindcă n-aveam poftă să intrăm în vorbă cu nimeni, deşi ne plăcea amestecătura limbilor de pe vapor şi sonorităţile care împestriţau puntea.

– Şi, totuşi, îţi spun că nu mă-nşel, căpitanul ăsta Patmu are ceva de Hefaistos în el, e mic şi îndesat şi parcă şchioapătă de un picior.

– Hah, am izbucnit eu, de şchiopătat, şchioapătă şi dracu’, atunci când rătăceşte prin lume!

– Poate că şchioapătă dracu’, dar acum suntem în Elada, aşa că fă bine şi renunţă la apucăturile tale de creştină.

– Eu sunt o ecumenică, am râs ţuguindu-mi buzele.

– Bogdaproste, dădu din cap, cu tâlc, Korin.

Din insula Chios am zărit mai întâi bisericuţa din port. Aerul era mai curat decât în celelalte două insule, deşi nu lipseau nici puzderia de taverne, lângă apă, nici scaieţii pe dealuri. Nu se-auzea nici un zgomot, deşi era după-amiaza la cinci, de parcă lumea n-ar fi avut încotro decât să fie paşnică. Căpitanul Patmu ne-a lăsat puţintel şi aici: m-am lăsat dusă de gheretele cu cochilii şi bijuterii din scoici şi până la urmă mi-am cumpărat un colan din scoici mici şi rotunde, care s-a şi rupt la vreo zece minute. Nu era nici un bai, tatăl meu era cel mai iscusit reparator de coliere din scoici, din pricină că se dovedea a fi pescar inveterat. Ştia ca nimeni altul să însănătoşească scoicăriile fragile şi să le reînşire pe fire de pescuit. Înapoi spre vapor am hohotit din pricina unui tractorist idiot care nu fusese în stare să adune algele de pe ţărm şi care se împotmolise cu tot cu tractorul său la un metru adâncime. Stăteam şi râdeam de el, Korin, eu şi un paznic de ţărm care se mira şi el, glumeţ, de nesăbuinţa tractoristului.

N-a fost vreme nici măcar să amuşinăm insula că Patmu şi-a trimis oamenii să ţiuie din fluier după călători. Până acum nu se pierduse niciunul dintre pasageri, deşi de fiecare dată, la fiecare popas, câţiva tot ajunseseră doar pe ultima sută de metri să urce pe vapor. Pe punte, tibetanul tăcut pe care îl zărisem de la Istambul încoace, începuse, brusc, să vorbească într-o engleză stâlcită şi să le explice franţujilor care fumau Gauloises următoarele:

– Aicilea, în Chios, se găseşte un templu al lui Apollo, înapoia căruia este o odaie pentru visătorie.

Korin şi cu mine am ciulit urechile. Tibetanul avea mutră de Aghiuţă şi totodată de ţap înţelept, era sfătos şi ştia poveşti cu nemiluita.

– Se zice că Apollo însuşi a construit odaia cu pricina, ca să-i vindece de coşmaruri pe cei bolnavi ori pe cei care nu au somn.

– Ehei, îmi şopti Korin, cred şi eu că oricine şi-ar dori o cameră oficială de visat.

– Din templul ăsta de care vă spun, urmă tibetanul Aghiuţă, n-a mai rămas aproape nimic, decât marmură sfărâmată. Se zice, însă, că acela care apucă să ia nişte fărâmituri de marmură din fosta odaie de visat ajunge el însuşi tămăduitor în visul altora.

– Asta-i prea de tot, i-am şoptit eu oţărâtă lui Korin, care era cu gura până la urechi. Fachirul ăsta îi prosteşte pe franţuji.

– Deh, totuşi nu-i fraiereşte neapărat. La ce vise avem majoritatea dintre noi, cred că suntem cam monstruoşi, încât toţi doctorii ar da bir cu fugiţii dacă ar putea intra în mintea noastră! Aşa că ar fi potrivită, într-un loc public, o odaie specială de visat, anume pentru tămăduire.

Vaporul Byzance se-ncinsese de la soarele Eladei, trecuse peste noi o amiază şi o noapte, totuşi aveam noroc, era doar luna mai, iar vara arşiţoasă încă nu venise. N-am mai băut uzo, ci o cafea tare să mă ţină o săptămână. După câteva ore se ivi o insulă grasă ca o femeie cu faţa lată şi turtită. Era Ikaria. Mă apucase lenea, dar eram bucuroasă că nu ne nimerisem în Elada cu limba scoasă de căldură. Portul din Ikaria unde am intrat adăpostea un sat răzleţit, în care se găseau căsuţe scăpătate. Căpitanul Patmu ne-a îngăduit o oră de promenadă. Totul era rupt în două în Ikaria: pe un câmp în apropiere păşteau vaci şi capre, în timp ce pe partea cealaltă se înălţa un hotel sclipicios cu o piscină în formă de trifoi, care invita la luxurie. Sub un podeţ înfundat, peste un canal de scurgere, am văzut o broască ţestoasă şi un pui de pisică hârjonindu-se. Oboseala mă năucise, aşa că, odată suită înapoi pe vapor, am aţipit pe punte, într-un fotoliu de răchită. Korin mă trezi mai apoi, zgâlţâindu-mă:

– Vino-ţi în fire, am ajuns în insula Syros, unde nu ar fi trebuit să intrăm în port, dar Bizanţul nostru are nevoie de reparaţii, cică. Aşa că, trezirea, avem vreo două ore să vedem câte ceva, insula e mai mică decât celelalte.

Eram lentă încă, dar, totuşi, l-am zărit pe tibetan cu franţujii lui cu tot, coborând de pe vapor şi, luând-o în susul insulei, în vârf. O pornirăm şi noi după ei. Era un drum abrupt, de vreun kilometru, aşa încât am ajuns sus, la biserica Învierii, cu limba de-un cot. De sus se vedea insula toată, cu straturile de case. Am coborât apoi pe ulicioarele cu locuinţe pitice şi uscăţive, dar pomădate cu bougainvillea. Mirosea a supă de linte, a stafide şi a scorţişoară. Ne-am învârtit apoi în eleganta piaţă a orăşelului şi ne-am oprit la o plăcintărie. Foietajele greceşti doar cu acelea franţuzeşti puteau să rivalizeze, de bună seamă. Cea mai straşnică plăcintă cu brânză, cartofi şi ceapă pe care am mâncat-o vreodată se numea Hozoviotissa. Ai fi zis că ar fi trebuit să fie nume de mireasă şi păuniţă, nu de plăcintă!

Până la Pireu nu mai era de oprit decât într-o singură insulă, anume Kythinos.

– Căpitanul Patmu are ceva dintr-un Hermes argotic, îmi zise la un moment dat Korin, care nu-l slăbea din ochi pe şeful corăbiei noastre, convins că, orice-aş zice eu, acesta avea ceva zeiesc, fie şi numai într-un sens ironic.

– N-are aripi, am comentat eu chicotind. Mai bine găseşte-i virtuţi de Poseidon, ar fi mai uşor.

– Poseidon nu-mi convine, e un zeu exact, fără ascunzişuri, preciză Korin.

– Regret atunci, dar nu văd niciun pic de Hermes în căpitanul Patmu!

Deja ne ţineam după Aghiuţă tibetanul şi după ortacii lui franţuji, ca după o trupă de rock psihedelic, convinşi că din adunătura asta de popoare ar putea să se ivească vreun sens cât de cât divin.

În Kythinos am stat puţin, aşa că ne-am foit doar pe ulicioarele de lângă port unde am dat peste o casă-fantomă, plină de găinaţ. Avea numărul 13. Korin s-a cocoţat pe casă, dar nu a găsit pe unde să intre: era o casă părăsită şi sigilată. În port, am adăstat la Kafeion, da, se numea chiar aşa cafeneaua cu pricina. Lângă noi, la o masă, un bătrânel îşi ghicea singur în zaţul din ceaşcă şi era mulţumit că i se arătau semne bune. Bătrânul i-a poruncit unui ospătar să-i aducă un pahar de uzo şi a închinat către noi. Apoi, alături, s-a aşezat o franţuzoaică din grupul tibetanului Aghiuţă. Franţuzoaica ne-a spus că, pe partea cealaltă a insulei, zona e muntoasă şi are serpentine. Apoi ne-a întrebat hodoronc-tronc cum ar fi să rămânem noaptea acolo şi să gonim cu un taxi pe serpentine. Dar eu nu voiam nici măcar să-mi închipui, fiindcă nu sufeream insulele austere şi abrupte. Cred că aveam mutra schimonosită de oboseală în vreme ce franţuzoiaca turuia şi nu se mai oprea.

În drum spre vapor, am cumpărat iar plăcinte, apoi Korin mi-a arătat amuzat ce scria pe pancarta gheretei: Gorgona. În faţa Gorgonei, personajele de serviciu erau două gâşte, dintre care una şchioapă, şi câteva capre. Localnicii stăteau la taclale şi la cafea, iar eu, cu ochii semiînchişi, mă uitam la ei ca la nişte strigoi. Şi prindeam din zbor câteva vorbuliţe de şagă.

– Discută despre turişti şi fac politică, mă lămureşte Korin. În fiecare zi e aşa, o pornesc din zori cu vorba. Oamenii trăncănesc aici şi nu se mai satură.

Franţuzoaica ne făcu semn, în treacăt, să fugim spre vapor, căci fluierul căpitanului Patmu răsuna ca naiba, mânca-l-ar raiul!

După ce am pornit-o, în sfârşit, numai şi numai spre Pireu, am aflat că în insula Kythinos se sălăşluiseră odinioară cei mai mulţi nebuni din Elada. Cel puţin aşa glăsuia tibetanul nostru de serviciu. Adevărul este că aş fi avut chef să zăresc iar dănţuind nişte localnici petrecăreţi. M-aş fi uitat la ei cu nesaţ şi poate de data asta aş fi dansat. Franţuzoaica cumpărase vin licoros de Samos, deşi era o insulă prin care nu aveam să trecem în drumul maritim de-acum. Ea desfăcu vinul pentru ceilalţi fumători de Gauloises, tibetanul o refuză, dar franţuzoaica ne făcu mai apoi îmbierea nouă. Am gustat din vin, era chihlimbariu, făcut din struguri răscopţi. Eladă a dulcegarilor maniaci, culoarea ta e a vinului de Samos!, i-am şoptit lui Korin la ureche şi el râse cu gura până la urechi. Eram morţi de oboseală, miroseam a patiserie şi a transpiraţie, a apă veche şi sărată, dar încă aveam chef de hoinăreală! La puţină vreme s-a ivit, în sfârşit, portul Pireu unde vaporul Byzance a intrat cu tam-tam. Portul Athenei mi se părea mizer şi decăzut, mirosea a resturi de mâncare, era foşgăitor, nu m-aş fi mirat să fie şi şobolani pe aici.

– Zeiţo, mă tachină Korin, exact astfel era şi odinioară. Să nu-ţi închipui că haimanaua de Poseidon era curat ca fildeşul. Şi nu doar el, ci şi ceilalţi ortaci de pe şantierul divin.

– Maimarii ăştia de odinioară trebuie că aduceau cu nişte hipioţi mai degrabă, aşa s-ar zice, i-am răspuns cu năbădăi lui Korin.

– Vom trăi şi vom vedea, îmi răspunse el şi-mi trase cu ochiul, arătându-mi discret statura căpitanului Patmu, care iar părea că-şi târăşte un picior.

– Nu-ţi fă iluzii, nu e Hefaistos, pofta-n cui, am zis eu cu haz.

– Dar Ares, Dionysos?

– Nici măcar Hermes, i-am trântit eu. Nasul meu nu mă-nşeală.

– De Zeus nici nu îndrăznesc să…

– Nu îndrăzni, i-am tăiat-o eu lui Korin.

Dincolo de portul Pireu se zărea un conglomerat roşu de aer şi praf: era metropola atheniană, colorată de la deşertul roşu din jur. Oare aveam să fim, într-un fel sau altul, stăpânii ei pentru o noapte? Oare eram potriviţi să călcăm prin ea, să o facem puţin a noastră? Noi, Kore şi Korin?

(fragment dintr-un roman în lucru)