OANA BOŞCA-MĂLIN, ITALIA ÎN DOI PE O MÂRŢOAGĂ (VI)

• Biserica San Michele in Foro din Lucca. Foto: Oana Boşca-Mălin

Ziua a X-a (joi, 16 august). Alt mic dejun la băbuţă, alături de o pereche de nemţi din Berlin, care au sosit azi noapte. Sunt tineri, ea e însărcinată în trei luni, rup puţină italiană şi se descurcă bine în engleză. Toată lumea vorbeşte cu toată lumea, gazda ne aduce un ceaslov cu istoria Sienei, e o carte superbă cu reproduceri de cea mai bună calitate, scoasă cu bani de la Monte dei Paschi di Siena. Acolo ne arată cu mândrie şi vila care se vede de la fereastra dormitorului cu carii în grindă. Ne oferă să gustăm din grappa ei, îl pune pe frate-său să ne dea o sticluţă, noi refuzăm politicos. Îi povestim de Smaranda, toată lumea vrea s-o vadă în poză, şi din nou întrebări despre viaţa noastră. În timp ce povestim cu băbuţa despre România şi despre călătoria pe două roţi, vorbim şi cu nemţii despre sarcină, naştere etc. Doamna Marini râde când îi spun că „il giro in moto è impegnativo quanto un certificato di matrimonio“, adică turul pe motocicletă e serios şi plin de angajament ca un certificat de căsătorie. Nu ţi-e frică? Ba da, dar am încredere totală în cine conduce (mijlocul de locomoţie, să ne-nţelegem!) şi încercăm să ne simţim unul pe altul. Ne-a îndrăgit, în poză vrea să stea lângă Adi, iar pe mine mă felicită pentru că nu mi-am schimbat numele după nuntă. Pupat toţi Piaţa Universităţii. Pornim din nou la drum, nu înainte ca Don Quijote să murmure, ca aproape în fiecare dimineaţă, „Doamne ajută!“. Să batem în lemn, până acum l-a ascultat: o fi având fir mai scurt, că e nepot de popă.

La San Gimignano am fost prima oară acum două luni jumătate, datorită insistenţelor Marinei, şi ne-a plăcut. Un alt târguşor medieval, cu case de piatră, cu ghivece cu muşcate, cu străzi care urcă şi coboară şi mai ales cu turnuri: mi-era teamă că acum, cu câte am văzut şi cu ritmul ăsta cam alergat, o să ne-ncânte mai puţin. Cu atât mai mult cu cât e zi de iarmaroc şi e plin de turişti francezi, nemţi şi americani. Dar nu, nici pomeneală. Turnurile rămase de la familiile de la 1200 fac din „San Dimigiano“ un loc care nu seamănă cu altele. Facem fotografii, aflăm în Dom povestea Sfintei Fina, cumpărăm feţe de masă şi o tapiserie minunată cu Vânătoarea unicornului. Unde o să ni le punem pe toate? E o chestiune de imaginaţie, mult mai mult decât de geometrie, iar Adi se descurcă de minune. Vedem o tavernă cu inscripţia fermă „NO PIZZA“. Mâncăm un sandviş pe o bordură, cu Unicornul în braţe şi râdem.

Şi iarăşi pe dealuri, prin Chianti şi prin toată Toscana, zilele astea motocicleta mi se pare mijlocul ideal de transport, dacă n-ar fi hopurile, soarele care-mi arde genunchii goi, în bermude şi palele de vânt care ne trimit seminţele pomilor ca alicele pe picioare… Dar eşti în filme, cânţi afon şi transformi semnele de comunicare în îmbrăţişări, treci peste dealuri molcome, pe lângă ferme cu alei cu chiparoşi, câmpuri arate; nu, nu eşti în filme, ci în Alegoria bunei guvernări. Cu pământurile, cu lemnul, cu piatra asta, dacă italienii ar fi evrei, ar fi greu să nu se considere poporul ales. Mda, n-au scris ei Vechiul Testament, ci doar multă literatură capitală.

La Lucca ajungem după ce mâncasem şi ni se făcuse somn pe drum. Când n-ai chef de mers, drumul devine cel mai periculos, reflexele sunt mai lente. E cald, suntem sătui de mers, o fi oraşul lui Puccini, dar nu-l simţi pe Puccini, iar Domul romanic, cu faţada minunat dantelată, de altfel, poate că nu era chiar necesar în program. Cinismul lui Adi strikes back: declară c-o să-l încurce cu celelalte şi că nu-i mai arde. Că târgul e un fel de Sascut. Nţ-nţ-nţ, ce mă fac eu cu el? Dar revine la sentimente mai bune când ne oprim la un magazin cu obiecte din alamă, de unde luăm un robinet mai altfel pentru baie. Eu cu arhitectura romanică, el cu robinetul vintage, fiecare îşi găseşte propriile satisfacţii.

De la Lucca la Pisa sunt douăzeci de minute. Intrăm în oraş pe o şosea mărginită de platani. Am mers printre chiparoşi, printre leandri, printre pini, printre plopi, printre măslini; pe Via Salaria, Via Cassia, Via Francigena, o să pornim pe Via Aurelia mai târziu; pe autostrăzi, şosele naţionale, de centură, pe cărări şi chiar pe arătură. După ce în ţară ne pregătisem de experienţa asta cu un drum la Bran şi înapoi, s-ar putea zice că nu cunoaştem jumătăţi de măsură şi că principiul cu care am pornit, „fă acum ce poţi, că la anu’ nu ştii dacă-ţi mai iese“, l-am exploatat la maximum.

Parcăm aproape de Campo dei Miracoli. „Biata Fefeleaga, trage din toate puterile. Să vezi că aşa o să-i rămână numele“ – zice Adi, amuzat. Corect, nu e Bator, ci Fefeleaga, e „la“ moto, e fată şi e înţelegătoare, răbdătoare ca atare. E clar că după astea douăşpe zile o să avem un limbaj al nostru, un lessico famigliare cu aluzii la scene, replici, momente şi oameni din vremurile Zilelor călare. „Those were the days of our life…“.

Campo dei Miracoli e mai degrabă o Curte a Miracolelor. E unul dintre puţinele locuri în care mai vezi vu’ cumprà, africani negri-pian care vând chinezării colorate, genţi şi ochelari contrafăcuţi şi artă adusă de-acasă la baloţi: zdrăngănele de lemn, fructiere pliabile, girafe la metru şi femei prelungi cu sânii mari şi ţuguiaţi. Pe laturile pieţei e un şir de tarabe care propun aceleaşi lucruri ca în ’96, când am trecut eu pe aici, ca în 2000, când a mai trecut Adi pe aici… Sunt mii de turişti, de toate limbile, staturile şi culorile, majoritatea pe iarbă, la odihnă şi la aerisit pantofii. Cât timp îţi ia să faci un pas, în vreo 47 de locuri din piaţă cineva face o poză în care altcineva mimează că susţine sau dărâmă Turnul. În luna septembrie, mii de case din lume or să aibă înrămată pe perete fotografia cu pricina. În câte dintre ele o să apărem şi noi doi într-un colţ, oare?

Centrul Italiei pentru noi, de data asta: Civetta care n-a câştigat Palio, dar cu care am fraternizat în drumul lor către penultima confruntare; coline cu chiparoşi; „Da’ nu mai bine vă fac eu un platoaş?“ la Assisi; povestea Crucii a lui Piero; puzderia de sfinţi din Umbria; puzderia de scriitori din Toscana; Piazza Grande şi Dalla; lichior amar de frunze de măslin şi mirodenii; moneda din Trevi care o să ne ducă acasă, ca să ne aducă înapoi la Roma data viitoare; bistecca alla fiorentina; Francisc şi Chiara; scări şi privelişti, gusturi şi cântece, lăutarii nedoriţi, obidiţi de dezinteresul turiştilor; fructe proaspete şi stele; vise împlinite şi întrebarea dacă binele ăsta se compensează cu un rău care va să vină, sau sunt suficiente cele trecute.

***

Pornim spre La Spezia, cu gândul să ne găsim o cazare pe drum. Sunt cam 70 de km pe Via Aurelia, pe litoralul Versiliei. Trecem prin Viareggio, unde se ţine, în luna iunie, premiul literar şi am brusc senzaţia că, dacă premiul seamănă cu locul după cum Strega seamănă cu Fundaţia Bellonci şi cu atmosfera romană, atunci „Premio letterario Viareggio Repaci“ e vanitos, frivol şi supra-apreciat. Străbatem tot felul de staţiuni balneare ticsite de turişti, scutere, maşini decapotabile, umbreluţe etc. Sunt puzderie de hoteluri de patru şi cinci stele şi doar câteva de trei. Intrăm într- unul, ni se spune că mai au liberă doar o cămăruţă cu pat suprapus, pe care ne fac hatârul să ne-o lase la 70 de euro. Nu stăm. Dar nu după mult timp, ne dăm seama că ar fi trebuit pentru că peste tot e plin, iar recepţionerii ne râd în nas: e 16 august, toată lumea e la mare, fără rezervare nu mai e nici o gaură liberă. Din ce în ce mai îngrijoraţi ajungem în La Spezia, iar lângă port observ din fuga calului un semn de hotel. Il Corallo, au cameră, ne taxează 110, plus 10 pentru parcare, plus 2 pentru internet, plus ce-o mai fi. Asta e, „take it or leave it“; dar „leave it“ nu-i o opţiune.

Seara ieşim repede să mâncăm ceva, e clar că aici azi totul se-nchide devreme, bate un aer de oraş din care toată lumea a plecat la distracţie, numai câţiva trişti au mai rămas pentru că n-au vacanţă acum sau pentru că n-au cu cine să plece. Găsim în zona pietonală un wine bar unde mâncăm lucruri negătite, dar bune, şi un prosciutto proaspăt la care Adi îmi lasă mie ultima feliuţă, „pour la bonne bouche“. Sunt în fustă şi mi-e bine, e o satisfacţie să intri în hotel în bocăncioi, transpirată şi cu casca la subraţ şi să ieşi după jumătate de oră în săndăluţe, rochie, cu mărgele la gât şi luciu pe buze. În astfel de momente mă felicit pentru marafeturile feminine pe care le-am strecurat în bagaj. Nici Don Quijote nu e departe de satisfacţia echivalentă, trece cu uşurinţă şi bucurie de la jeanşi supraelastici, ghete înalte şi brâu la pantaloni de in şi mocasini. Nu mai ştii care era deghizarea şi care e imaginea ta reală, dacă eşti biker lumit cu mii de km la bord sau mic burghez ieşit pe strasse. Probabil că eşti şi una şi alta, parcă zilele astea totul e posibil. Ne mai plimbăm un pic, dar oraşul e întunecat, portul e destul de pustiu, catedrala arată ca un stadion acoperit cu un turban. „Hai acasă să spălăm ţoale şi să ne culcăm“.