Virgil Raţiu

Vermeer

Se făcea că Jan Vermeer din Delft,

neastâmpărat invizibil, retras tuturor vederilor şi urechilor care ascultă,

se plimba cu penelul în mână printre viruşii sarcofag-2

pictându-i pe pânza cerului.

Viruşii deja surprinşi de culorile neliniştite, mişcătoare,

îşi dădeau duhul pe loc,

ca muştele după Raid.

Nu pridideau măturătorii de stradă să măture viruşii, streptocoacele

claie peste grămadă, blocând străzile

cu purculeţe de cadravre minuscule,

iar Vermeer, taciturn şi supărat pe lume,

uneori însoţit de Michał Walicki,

picta şi mucaliţii măturători, care credeau că mătură

seminţe de mac şi bazilic, din cel greu mirositor.

Din când în când, în locuri aiurea, mai cădeau şi câte un măturător,

şi câte-o măturătoare, ele fiind mai firave şi cu buricul prin mai,

şi alţi trecători nefericiţi.

Vai de capul lor medici fără arginţi!

Şapte luni s-a vânturat Jan Vermeer printre viruşi, bacterii

şi spume de epileptici.

Nepăsător dar stors de furie – el avea imunitatea de la 1632! –,

s-a bătut şi cu ciuma, cu malaria şi poliomielita.

Pictându-le dintr-o pensulă, mizerabilele cădeau ca pielea de la scarlatină

ori firimituri vinete cât bobul de mălai în leprozeriile mallurilor.

Unde nu pui că la un moment dat a apărut

şi Lăptăreasa, de-un albastru sub un alb strigătoare la cer.

Jan Vermeer a lăsat în urma sa

o curăţenie lună, iar lumina care bătea razant,

înspăimântător de curată, numai din loc în loc

sculpta umbre pentru ca realitatea să poată părea şi ireală,

să impresioneze.

Ce nebun Vermeer ăsta,

fără egal în toată lumea!

12 iunie 2021