Liviu Ioan Stoiciu

În paralel

 

Vine cu sapa pe motocicletă, la prăşit, pe

drum de ţară, pe

urme adâncite de căruţe, gata să se răstoarne în noroiul

uscat al Tablelor Legii, vorbe. Drum

apărător de rele şi durere. E convins că în paralel cu el,

tot pe câte o motocicletă, în acelaşi timp,

merg fără grabă, gata să se răstoarne, la prăşit, deasupra

capului lui, în ceruri, un arhanghel cu o

sapă mică, fină, rarefiată, şi dedesubtul lui, sub pământ,

în iad, un diavol, cu o sapă cât toate

zilele, grosolană. Mai bine ar merge să adune buruieni

pentru leac… Merg în paralel toţi trei,

deşi se vede numai pe el, din spate, când se concentrează.

 

El fiind cenuşa şi focul şi păcura.

El, cu trei feţe. Şi ceilalţi doi, care îşi pun mintea cu el?

Ceilalţi s-au angajat pe un acelaşi

drum, ce nu duce decât la ruina lui. Îl fac să râdă.

 

Un neruşinat

 

M-aş întoarce de unde am plecat, dar n-are nimeni

nevoie de mine, nici eu nu mai am nevoie de mine, oamenii

s-au schimbat şi locurile sunt nespovedite. Nu

mai înseamnă nimic

vremurile de atunci, când sughiţam de plâns cu

faţa îndurerată, contează ce sunt azi –

egal cu zero. Oricât m-aş da cu capul de pereţi, nu mă mai

ţin minte, de fapt, în amănunt, mi

se şterg pe zi ce trece din contururi, mă pierd,

nu mă mai simt. De ce am ajuns până aici, nu era mai simplu

să fiu în altă parte? Frate, cât mi-am dorit în trecut să

mă tot duc şi acum nu mai am voinţă… Uite

 

aşa începe să se vaiete, de cum apare în piaţă – din spatele

unei perdele de fum. Cumpără floricele calde,

seminţe de bostan şi de floarea

soarelui, în cornete de hârtie de ziar. Un terchea-berchea.

Un neruşinat… Lasă-l, bre, în plata

Domnului, e un om atât de sincer… Împroaşcă împrejur cu

salivă, vorbind gura fără el. Că

s-a săturat de singurătate. E îngrozit că într-o zi o

să i se usuce limba în gură…

 

Hai, miros

 

Miros de plop insistent, redescoperire a unor cugetări.

Umezeală. Ştii cum miroase un lup? La

 

200 de kilometri distanţă de aici, olarul satului din

copilăria mea, „beteagul de închipuiri“, cum îi spunea Þaţa,

trage să moară. Tocmai am primit veste în

acest sens – plus că o haită de lupi îl veghează acolo, zi

şi noapte. Lupi de lut ars?

Nu, lupi ai făţărniciei voastre! Olarul

 

dintr-o ultimă cugetare redescoperită, acum s-a dus. Ultima

cugetare cu miros de plop, nu de mort. Hai, aducere

aminte, cu mirosul tău de lup, cerne tot!

 

Printre cărţi

 

Caută cu botul în zăpadă, mort de foame,

câine de pripas. Îl privesc de departe, printre cărţi – aşa

caut eu pe lume, cufundat în amăgire,

calea străveche… Nu

 

e nici o succesiune a lucrurilor în ce spun şi

ce gândesc. Eu sunt doar o senzaţie. Sunt, mai exact, o

senzaţie a unui ucenic al propovăduitorilor

avantajelor lumii celeilalte – urcat pe un tron de răchită,

în bibliotecă: am bucate în faţă şi sunt

înconjurat de muzicieni şi dansatoare… Sunt hipnotizat.

Câinele de pripas îmi

 

ghiceşte privirea. Cufundat în amăgire, iată,

eu sunt Cel Dezmeticit, cititorul, conştient de tot ceea ce

e acum nimic, dar care va fi mâine totul… Mă

 

hotărăsc, în sfârşit: deschid

geamul, îi arunc o halcă de carne câinelui de pripas din

faţa casei părinteşti, de la capătul

firului de aţă – viaţă a mea legată cu aţă. Vrednic de milă.

Mereu în căutarea căii străvechi…

 

Îndrăgostiţi

 

Pârâie frunzele de plop sub tălpi, uscate, făcute

ghem, pe cărare, să-ţi atragă atenţia că mai eşti pe lumea

asta – pe malul drept al Crişului Repede, la

sudul oraşului Oradea, nu

departe de o baracă, în care s-a stabilit

o pereche de îndrăgostiţi, nici tineri, nici bătrâni,

tomnatici, vagabonzi, i-ai privit lung

întinşi pe iarbă, la soare, le admiri norocul, nimeni

nu e mai liber ca ei, sunt frumoşi. Cu

duhovniceşti osteneli.

„Le strălucesc sufletele“. Doamne, te rogi cu glas tare:

nu-i omorî la iarnă, nu-i pedepsi că-s fericiţi,

dă-le puterea să reziste la toate încercările, dă-le o sobă

şi lemne să facă dragoste în pielea goală pe

viscol. Dă-le câţiva câini să le ţină de cald şi pune-le sub

pat şi în aşternut pelin verde, împotriva

puricilor… Surâzi,

 

eşti mai singură decât mine, deşi mă însoţeşti

peste tot în gând, calci apăsat

frunzele uscate, te întreb: ce mai avem din cele

ce ne sunt de folos? Nimic, îmi răspunzi. Numai să nu fie

în locul acela aer stricăcios… Nici nu mai ştii ce

ai de făcut – de când s-a stins candela,

acasă, şi nu vrei să o mai aprinzi. Ce rost are? De când eu

am devenit străveziu…