DAN GULEA, ION VARTIC

Spre sfârşitul secolului trecut, se realizează o schimbare în caragiologie, prin disocierile de perspectiva proletcultist-protocronistă, pe de o parte, unde Caragiale era chemat să înfiereze burghezia, autor, în primul rând, al faimosului „1907 – din primăvară până în toamnă“ sau de perspectiva interbelică, pe de altă parte, axată în special pe biografie şi biografism – direcţii ce pot fi socotite epuizate la încheierea celei de-a doua ediţii critice, semnată de Şerban Cioculescu, Al. Rosetti şi Liviu Călin, în 1965.

Punctul de plecare al acestei schimbări se află într-o istorie a literaturii de la finele secolului al XIX-lea, Faţa ascunsă a lunii. Studii de istorie literară epoca 1870-1900 (1974), unde Mihai Gafiţa vorbeşte despre o „metafizică a superficialităţii“, o „desubstanţializare a umanului“ din piesele de teatru; referinţa principală este interpretarea faimoasei Inspecţiune, cu personajul nenea Anghelache şi cauzele celebrisimei sinucideri, printr-o „spaimă metafizică de o întâmplare care să-l compromită“, premise pentru „absurdul“ şi „dezechilibrul monstruos al lumii“. Alianţe literare de Valeriu Cristea (1977, p. 113) conduc spre o „sinucidere nemotivată şi neaşteptată“ a personajului absent din Inspecţiune, iar studiul de mai târziu, „Nenea Anghelache faţă cu dublii săi“ (1984) al aceluiaşi, identifică o „sinucidere perfectă“ (aşa cum ar exista „crimă perfectă“), în speţă o sinucidere fără o cauză anume – ce apropie personajul, din nou, de literatura absurdului, aflată într-o perioadă de receptare fastă la noi prin traducerile şi dramatizările din Ionesco (începând cu 1964), dar şi prin ecoul traducerilor lui Ionesco din Caragiale şi, în special, prin confesiunile din „notele şi contranotele“ autorului lui Bérenger, unde se identifică „personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită, cele mai josnice din literatura universală“.

Acestea sunt unele dintre argumentele de istorie a receptării invocate de Ion Vartic pentru a desemna o perspectivă „metafizică“ asupra personajului (expusă în volum, începând cu Modelul şi oglinda, 1982, continuată cu ediţia Temă şi variaţiuni din 1988, de Clanul Caragiale din 2002, de ediţia Momente din 2021), cu un Caragiale „în preajma lui Kafka şi a ierarhiei sacre a Funcţionarilor de la Castel“, unde, precum la Cehov, funcţionarul „fără perspectivă“ îşi doreşte sfârşitul.

Alexandru George (1983) deschide în această direcţie o polemică, pe baza unui format „strict psihologic“ al personajului, nu metafizic, refuzând nu atât prezentificarea, ci orice fel de circuit universal, în favoarea unui psihologism cu destule trăsături sămănătoriste (de pildă, nenea Anghelache este comparat cu un personaj al lui Păstorel Teodoreanu), menţinând vechea încadrare interbelică a lui Anghelache în familia Leiba Zibal, în sensul „asumării unei culpe imaginare“ (psihoză a personajului, viaţă în teroare).

Pe baza acestei polemici, studiile de caragiologie merg mai departe; devin intolerabile, spre jumătatea anilor 1980, decupajele tematice sau formale ediţiei finalizate în 1965, din opera marelui clasic (continuatoare a perspectivei Zarifopol, ca să nu mai amintim de alte antologii şi ediţii), puse în evidenţă şi de cartea lui Florin Manolescu din 1983, Caragiale şi Caragiale – jocuri cu mai multe strategii, unde structura volumelor clasicului este analizată până la cele mai fine calibrări de receptare: în volumele sale, Caragiale cumula traduceri, literatură originală, memorialistică, articole polemice sau chiar acte scenice cu scopul, perfecţionat de la primele publicaţii, de tipul Claponului din 1876-1877, de a atinge cât mai multe tipuri de public, de a avea o adresabilitate deschisă.

Un prim pas în alcătuirea unei noi ediţii Caragiale, care să nu mai „deconstruiască“ volumele originale, este realizat în 1992 de ediţia anastatică din Momente (Editura Fundaţiei Culturale Române), coordonată de Ion Vartic, care afirmă: „editorii ulteriori ai lui Caragiale n-au respectat structura volumului tipărit la Editura Librăriei Socec, inventând ei înşişi alte volume de Momente, cu un alt aranjament al pieselor componente. Procedeul e întru totul arbitrar“. Astfel, studiul lui Caragiale ieşea din apăsările Absurdistanului, după ce atinsese o culme în acest sens cu eseul lui Mircea Iorgulescu, apărut în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, făcând cumva legătura cu intuiţiile lui Gafiţa; Marea trăncăneală era despre Ceauşescu sau despre Caragiale? Se confesează Iorgulescu: „Considerat pesemne subversiv ori poate doar obraznic şi inoportun, titlul iniţial, Marea trăncăneală, a fost interzis, iar subtitlul, aparent mai neutru, Eseu despre lumea lui Caragiale, i-a luat locul; câteva paragrafe, dintre care unul se referea la presă şi jurnalişti, au «căzut» de asemenea; pentru a scăpa de ochiul vigilent al Polifemului totalitar, autorul, nevoit să-l imite pe Ulise – ca mai toţi confraţii din ţară stând pe-atunci sub domnia imbecilă a ciclopilor – a compus o prefaţă dinadins numită, ca pentru chiori, «Câteva lămuriri», printre rândurile şi cuvintele căreia a presărat şi ceva praf de aruncat în ochi“ (din explicaţiile autorului la ediţia din 2002, Editura Compania).

Studiile lui Ion Vartic, în acest context, nu mai recompun un Caragiale dinspre prezent (lumea ceauşistă trăncănea, lumea nouăzecistă/ postdecembristă trăncănea, deci Caragiale (de)construieşte glosolalii), ci un Caragiale al epocii sale, al educaţiei clasice; ediţia Temă şi variaţiuni (1988) vine în sprijinul afirmaţiilor lui Florin Manolescu, într-un puternic tip de solidaritate: criticul era absent de pe scena culturală autohtonă în momentul 1988, aflat într-un exil anticipat chiar în finalul volumului său, unde compară faimoasa izolare a Luceafărului cu fuga lui Aghiuţă din Kir Ianulea: „ceva mai adânc îi uneşte în pofida tuturor deosebirilor: faptul că amândoi fug de acelaşi lucru şi că, fugind, nu s-ar mai întoarce înapoi“. Astfel, în ediţia Temă şi variaţiuni se prezintă un Caragiale al volutelor, al câmpurilor diverse de receptare, printre cele mai spectaculoase fiind interpretările la texte din ultimul volum antum al lui Caragiale, Schiţe nouă (1910), unde există lecturi şi lecţii aristotelice (exemplificate „cu strălucire“, spune Marian Papahagi în „Intertextualităţi caragialiene“), dar şi lecturi heideggeriene, pornind de la conceptul „Das Man“, impersonalul, anonimul de felul „a se tăcea“, „a se asculta“, până la adulterările „a nu se face murdării pe didul casei mele“ sau, mai clar, „a se slăbi“. Heidegger, tradus la noi începând cu anii 1980, cu o primă ediţie în 1994 a lucrării sale de căpătâi, Fiinţă şi timp, publicată iniţial în periodice. Tipul acesta de lectură, de circumscriere a orizontului cultural, este strâns legat de investigaţiile Martei Petreu din Filosofia lui Caragiale (2002), unde ambitusul nietzschean, exprimat cu ajutorul amicului Rădulescu-Motru (deci nu în mod necesar din sursă directă, ţinând cont şi de bariera limbii germane), îl defineşte pe acel Caragiale à la page.

Eseuri precum „Domnul profesor Belikov şi nenea Anghelache“, „Despre Lache şi Mache sau despre a-fi-cu-celălalt“, „Nenea Iancu, Socrate şi filosoful din Stagira“, reunite în Clanul Caragiale (2002), fac din o replică polemică la Caragialiana lui Cioculescu – din punct de vedere biografic, pentru că face loc efigiei lui Tuşki Caragiale, fata dramaturgului, sau Alexandrinei Caragiale (Mateiu & Luki y compris) – dar şi din punctul de vedere al conţinutului, Caragiale făcând parte din literatura, din cultura universală.

Clanul…, continuat cumva şi cu alte eseuri publicate de-a lungul timpului în Apostrof, cum ar fi cel despre Vlad, cel din urmă descendent al lui Caragiale (nr. 12/ 2016), apărea pentru a înregistra şi o capitalizare a eforturilor de până acum, prin noua ediţie de Opere, din 2001-2002 (4 volume), realizată de Constantin Hârlav (cu „precizia sa istorico-literară“), Stancu Ilin şi Nicolae Bârna, o ediţie ce se concentrează pe linia diafană a atribuirii de texte, contabilizate în reimprimarea în 5 volume din 2011.

Clanul… se diferenţiază şi printr-o anumită ţinută, după ce caragiologia asistase, de pildă, la imersia în viaţa publică prin efigia lui Caragiale, un caragiolog de felul lui Ştefan Cazimir, devenind deputat din partea proaspăt-înfiinţatului Partid Liber- Schimbist în primul parlament postrevo­luţionar, avataruri relatate în culegerea despre mărirea şi disiparea acestui partid, Caragiale e cu noi (1994).

Recentele ediţii ale Momentelor semnate de Vartic (2013, reluată în 2021 – fără a ne mai referi la cele din 1997 sau din 2002, care oferă date despre un parcurs editorial, de receptare), construite pe o idee originară din Temă şi variaţiuni (1988) şi, în special, din ediţia anastatică Momente (1992), constituie una dintre cele mai semnificative deplasări din câmpul caragiologiei, validate, de pildă, de recenta ediţie Caragiale de sub egida Academiei, care integrează, în sfârşit, Momentele în integralitatea lor. Începutul unei perspective de care, până la urmă, Caragiale are nevoie.