EUGEN URICARU, IN MEMORIAM FLORIN CREANGĂ

A plecat la cele veşnice unul dintre marile talente, nu doar al generaţiei noastre, graficianul de excepţie, care a fost Florin Creangă. Este unul dintre întemeietorii Echinox-ului, la sfârşitul anilor ’60, autorul ilustraţiei de copertă a numărului 1 al revistei Echinox, apărut la sfârşitul lunii decembrie 1968, o gravură ieşită din comun, care exprima întregul nostru efort de a sparge gheaţa ideologică ce cuprinsese societatea românească şi care, atunci, în 1968, dădea semne evidente de fisurare. Pentru scurt timp chiar aşa s-a întâmplat, a fost un adevărat „dezgheţ“ la care am contribuit în felul nostru, de care ne-am bucurat câţiva ani ca nişte copii, fără a crede că el se va încheia brutal, fără a ne întreba cui îl datorăm şi, mai ales, fără a ne întreba ce datorăm pentru acele momente de juvenilă înflăcărare. Era anul în care, la Paris, se striga pe străzi „imaginaţia la putere“ de către studenţi revoltaţi. Noi nu eram revoltaţi, noi eram de-a dreptul fericiţi că reuşeam să scriem, să citim şi să scoatem o revistă aşa cum voiam noi, conform imaginaţiei noastre. Eram foarte responsabili de şansa noastră de a relua marile teme ale culturii româneşti şi de a ne elibera de clişeele ideologice care nu spuneau nimănui nimic, nici măcar celor care le impuneau. Florin Creangă era cel imaginativ dintre noi, era un stup ambulant în care ideile-albine zumzăiau continuu. Ne întâlneam dimineaţa la cafeneaua Tineretului, ştiută de toată lumea cafeneaua Arizona, şi Florin ne povestea despre visele sale spectaculoase. Aşa am aflat despre „troleibuzul cu păr“ sau despre fata chelnerului Micki de la Pescarul care „venea la Arizona, cerea o savarină şi o freca de masă cu un aer inocent“. Micki era chelnerul care îţi cerea pe o bere trei-patru lei, după cum aveai disponibilităţi. Imaginaţia lui Florin Creangă era stimulată de curiozitatea şi interesul nostru sincer, iar Florin mustea de imagini şi scene imposibile. Eram cu toţii fascinaţi de capacitatea sa de a crea o altfel de realitate, mai credibilă decât sordida realitate în care ne mişcam. Ne întâlneam destul de des la Crama Bucureşti, apoi Metropol, unde de fapt am desfăşurat primele întâlniri ale Cenaclului Echinox, izgoniţi cu astfel de iniţiative din sediul facultăţii, la subsol. Existau doar câteva gemuleţe la nivelul trotuarului, dar nu de acea lumină aveam noi nevoie atunci. Cum întâlnirile se prelungeau după ora legală a funcţionării localului, Mongolu, responsabilul de crâşmă, ne încuia înăuntru, lăsându-ne în voia noastră cu proviziile de rigoare. Într-o astfel de seară adâncă auzim vocea inconfundabilă a lui Florin Creangă la una dintre ferestruici: „Băieţi, scoateţi-mă de afară!“. Cred că este sinteza maximă a stării în care ne aflam în acei ani de aiuritoare tinereţe.

Nici nu se putea altfel! Florin Creangă ne-a părăsit în ziua echinoxului de toamnă. Oare ce ne aşteaptă? Lumea e mai săracă fără el, un artist prin tot ce a lucrat şi prin tot ce a trăit. Pot să-i spun doar:

Florine, stai liniştit unde te afli, mai sunt şi alţii dintre noi acolo, iar, cu vremea, vom fi cu toţii laolaltă. Iarăşi!