ŞTEFAN BOLEA, VIA DOLOROSA

Antologia de autor Ferestre (Cluj-Napoca: Şcoala Ardeleană, 2021, 734 pp.) cuprinde o selecţie din cele zece volume de poezie ale lui Ion Pop, la care se adaugă câteva poeme inedite. Cartea este flancată de o prefaţă de Al. Cistelecan şi de un dosar de referinţe critice de aproape 35 de pagini.

Analizând traseul poetic al lui Ion Pop timp de jumătate de veac (1966-2021), se observă o adevărată obsesie thanatică. Într-o prima fază, în Propuneri pentru o fântână (1966), ea ia înfăţişarea unei eschive criptice: „Spaimă de-fi (sic) prea cuminte!/ Din când în când trimite-un neiertător şacal,/ să scoată dintre trupurile sfinte/ frumosul, putred hoit duminical“ (Secetă); „Până la jumătate vântul îţi va fi vânt,/ Dincolo – dor,/ Ploile – ploi, dincolo lacrimă,/ În dreapta aşteptarea Penelopei,/ Ulise-n stânga, rătăcind pe mări.// Tu vei avea o moarte de balanţă“ (Tipare). În Biata mea cuminţenie (1969), exerciţiile de mortificare se specializează, iar în anumite texte, construite în jurul fundamentalului motiv al mărului, Ion Pop schiţează adevărate tratate de descompunere: „şi nu-i nimic dacă mărul a putrezit, e bine,/ observaţi această culoare de măr putred/ cum se potriveşte cu muşchiul verzui de pe pietre,/ cu muşchiul verzui de pe limba şi dinţii noştri,/ cu mustăţile noastre de muşchi verzui./ Ce frumos, ce frumos, ce frumos“ (Elegie); „Ce trist trebuie să fie în pământul lui,/ Isaac Newton,/ Harnice toamne mai coc pentru el/ atâtea mere roşii, atâtea mere aurii,/ cu bubuit de tobe să cadă le dau drumul,/ de mii, de zeci de mii de ori deasupra lui,/ să spună-acel secret pe care el/ de foarte multă vreme îl cunoaşte,/ de când, plimbându-se-n grădină, fu lovit/ de-un singur măr, numai o dată.//… ce trist sub mere negre, putrezind,/ Isaac Newton“ (De toamnă). Un fel de ne cheamă pământul pare a fi leitmotivul acestui destrudo liric: dacă în primul text, se poate intui o predominanţă a materiei asupra formei (materie în care vom fi transmutaţi oricât spirit am avea în noi), al doilea e un soi de vanitas vanitatis al eternităţii ironice pe care ne-o vom petrece ca subiecţi reificaţi: am putea spune că Eurile devin lucruri.

În Gramatică târzie (1977), chiar şi fereastra e tumulară: „Păstrează, păstrează, fereastra,/ mormânt transparent,/ grădină de foşnete pure/ în zidul nopţii, tăcut./ Iar eu aici, în rama mea de sânge.//… Ceas după ceas, cu un rece murmur,/ se varsă-n tine-osemintele,/ nemuritoare groapă./ Aici, la marginea ta,/ stau, privesc şi ascult./ Lângă tine – cu cât mai durabilă/ decât înspăimântătoarele piramide/ ale Egiptului“ (Pătrează). Fereastra devine deschidere-închidere a morţii-în-viaţă către nemuritoare moarte. Iar într-un poem inedit din 2020, instinctul morţii cunoaşte o adevărată explozie: „Am avut azi-noapte încă un vis ciudat./ Se făcea că, într-o mare sală de bibliotecă/ s-au adunat, din goluri şi din penumbre,/ feţele unor dragi prieteni dispăruţi.// Fusesem bolnav toată săptămâna,/ aveam buzunarele pline/ de comprimate, tablete, pilule, hapuri/ şi alte sinonime colorate.// Nu uita –, mi-a spus unul, gata să iasă –/ să treci, totuşi,/ şi pe la Farmacia Naturistă.// … deasupra parafei perfect lizibile,/ era scris cu litere mari, albastre/ un singur cuvânt./ Celebrul Domn Doctor/ îmi prescrisese PĂMÂNT“. Cinic spus, din punct de vedere schopenhaurian, pământul este leacul la maladia numită existenţă.

Mai ales în primele cinci volume, Ion Pop se dovedeşte un autor cu o miză hiperintelectualistă. Dăm două extrase din Soarele şi uitarea (1985): „Să chemi,/ să strigi,/ să ţipi până ce/ urletul tău/ va începe/ să te audă“ (Inscripţie pe turnul cel mai înalt); „Cuţitul se despărţea de trecut tăind:/ era, se pare,/ modul lui de a râde./ Dar între pâine şi pâine,/ între sânge şi sânge,/ se simţea, poate,/ şi singur destul –/ se putea crede/ că-i sătul de a fi/ frontieră, mereu.// Va fi bănuit teama nodului,/ Îl aburea, poate,/ Şi tremurul sângelui meu“ (Despre cuţit). Scopul urletului nu este să solicite ajutor, ci să audă subiectul (un transfer mental maiestuos, dar fără valoare existenţial-psihologică). În plus, cuţitul nu ucide cu adevărat, ci „raţionează“ asupra frontierei şi a nodului (simbolul disocierii indică mai degrabă simbolul decât disocierea). Aceste deplasări ascund resentimentar o viaţă netrăită, amintind cumva de acel „dryness of a life of study“ al lui Stevenson, de vidarea intelectualist-intuitivă a senzaţiei.

Chiar şi în Amânarea generală (1990) mai găsim exemple de subminare a existenţei prin evitarea ei: „N-o să spui sânge dacă vezi sânge/ curgându-ţi din gură, strident, pe cămaşa albă –/ el nu există, nu, nu, e doar un termen de comparaţie,/ şi vei vorbi, surâzând, despre macii roşii/ de pe câmpurile copilăriei.// N-o să spui noapte dacă e noapte/ şi te împiedici, şi cazi, şi te-neci –,/ Memoria-ţi strigă: a fost ziuă, închipuirea: va fi o zi,/ Aurora, zeiţa cu degete trandafirii,/ e-un vers perfect, moştenit de la Greci.// Nu e momentul să te sperii dacă te sperii/ de lunga frază în care dispari –,/ Ţi-or aminti de verba volant, de scripta, de apa trece, de pietrele mari.// N-o să spui nici Mehr Licht!, nici Întunericul vine,/ când va fi spre Nămlouri să pleci./ Buldozere dragi, cu umede boturi reci,/ te vor împinge în Viitorime“ (N-o să spui). Riscul acestei poezii intelectualiste este să iasă complet din viaţă, înlocuind experienţele cu simbolul lor. Or, cuvântul „sânge“, fiind „inventat“ (Aici), nu mai trimite la o cutremurare viscerală sau la o rană mortală, ci la o anumită culoare impresionistă anemiată. Simetric, cuvântul „moarte“ nu are nimic de-a face cu moartea existenţială, cu imanenţa ei în viaţă (pentru că moartea lui Epicur şi a lui Wittgenstein, moartea logico-filosofică, n-o putem întâlni concret niciodată din cauza acelui întrerupător ontic relevat de Jankélévitch).

În aproape toate volumele, observăm şi o explorare a complexului Dumnezeu (pornind de la acel „ego sum qui sum“ din Exod, pe care cabaliştii îl consideră nu doar autocaracterizarea, ci şi numele lui Dumnezeu): „Spun sunt şi m-am şi îndepărtat –,/ cum mă aplaud din fiecare cuvânt,/ câte ferestre, câte uşi, până ce pot crede/ că sunt însuşi duhul plutind peste ape“ (Spun sunt); „Dacă tot s-a întâmplat,/ e mai bine, totuşi, să spun că sunt,/ şi să aduc dovezi cât mai convingătoare“ (De exemplu). În alte poeme, complexul Dumnezeu (desigur, nu unul demonic, ci, mai degrabă, mistic, amintind de Eckhart şi Angelus Silesius) se conjugă cu tema thanatică, unind cele două obsesii: „Dar poate abia acum,/ abia acum, în sfârşit,/ încep să seamăn cu Tine,/ tăcutule,/ încep, Doamne, să Te aud,/ în ţipătul care face/ să-mi sângereze gura“ (Psalm); „Dar eu în clipa asta/ mă simt, Doamne iartă-mă,/ ca şi cum însumi/ aş fi călcat pe moarte“ (Catacombe); „Nu-mi va fi, ştiu, prea uşor,/ când voi fi nevoit iarăşi, a treia zi,/ să ies din muşuroiul de bronz şi pietre./ Dar nu-i uşoară, Doamne, nici ora asta/ în care nu mai ştiu cine sunt, ce sunt,/ văd doar inscripţii, viaţa mea/ e de-acum spusă şi scrisă …/ Şi mi-e teamă foarte că nimeni/ nu va băga de seamă/ unde şi când voi muri/ călcând pe moarte cu moartea mea“ (Via dolorosa). Iar un poem precum Înlocuirea poate fi citit ca o replică a „încununării“ din Hurt a lui Johnny Cash.

Cel mai reuşit volum din antologie mi se pare Casa scărilor (2015). Poemul care dă titlul volumului e savuros şi atinge acea autenticitate întunecată care lipseşte primelor volume, dominate de intelectualism: pare un manifest (auto)ironic, un soi de Ion Pop pe înţelesul douămiiştilor. Putem fi de acord cu Al. Cistelecan: „Ion Pop e un poet în continuă urcare“. Dacă începe criptic şi simbolic, pe măsură ce înaintează în vârstă se radicalizează şi spune lucrurilor pe nume: „După atâtea ocoluri metaforice/ şi zumzet al conotaţiilor,/ nu mi-a rămas, în tăcere,/ decât să spun lucrurilor pe nume“ (După atâtea ocoluri). Aidoma personajului central din tetralogia Matrix, „începe să creadă“ în propria mitologie, creând-o în acelaşi moment: discreţia aluzivă a primelor poeme lasă locul unei coerenţe explozive.