ALEXANDRU SERES: CIORAN ÎN AMINTIRILE LUI SALAH STÉTIÉ

foto: Sophie Bassouls

Considerat unul dintre cei mai importanţi poeţi contemporani din Franţa, cu o producţie lirică abundentă, căreia i se adaugă o nu mai puţin prodigioasă activitate eseistică, Salah Stétié a fost, asemeni unui alt mare poet francez, Saint-John Perse, diplomat de carieră. S-a născut la Beirut, în 1929, când Libanul se afla sub protectorat francez şi a fost atras din tinereţe către literatura franceză, tatăl său îndrumându-l în această direcţie. După studiile universitare, în 1951 ajunge cu o bursă la Sorbona. E perioada când îi cunoaşte pe Gherasim Luca, Ionesco, Paul Celan şi Cioran. Cu acesta din urmă a avut o relaţie specială, poate şi datorită faptului că era, asemenea lui Cioran, un „metec“.

S-au cunoscut la începutul deceniului şase. În cartea sa de memorii, intitulată L’Extravagance, Salah Stétié îşi aminteşte că în 1951 frecventa împreună cu Cioran cursurile de existenţialism organizate de Gabriel Marcel la domiciliul său, neputând însă să spună cu exactitate dacă făcuse cunoştinţă cu el chiar acolo, ori la Jules Supervielle. În schimb, pare foarte sigur pe el atunci când afirmă că Cioran a fost descoperit de Supervielle: „Nu mai ţin minte dacă la un dejun acasă la Jules Supervielle, rue Massenet (unde l-am însoţit pe Gabriel Bounoure), sau la una dintre serile de marţi de la Gabriel Marcel, de pe rue de Tournon, l-am întâlnit pe Emil Cioran – care deja detesta să i se spună pe numele mic. Era scund, cu ochii gri-albăstrui foarte deschis, anxios dar rezervat, şi cu toate acestea vesel“. În ani ’50, Stétié locuia pe rue Vaugirard, în apropierea Sorbonei, dar şi a hotelului de pe rue Monsieur-le-Prince, unde stătea în acea vreme Cioran. Nu departe, pe rue de Tournon, care porneşte din dreptul Palatului Luxembourg, stătea prietenul lor comun Gabriel Marcel. Iar în clădirea alăturată celei în care se va muta Cioran, în 1960, pe rue de l’Odéon, îşi avea apartamentul orientalistul Henry Corbin. Stétié, care îi frecventa pe toţi aceşti literaţi iluştri, cu unii dintre ei întâlnindu-se la saloanele organizate de Suzanne Tézenas, relatează numeroase întâmplări în amintirile sale, unele avându-l drept personaj central pe Cioran. Acesta din urmă este evocat cu multă căldură, semn că de el se simţea cel mai legat. Cum despre această perioadă din viaţa lui Cioran ne-au parvenit puţine informaţii, mărturiile lui Salah Stétié sunt deosebit de preţioase. El afirmă, spre exemplu, că Cioran l-ar fi cunoscut pe Henri Michaux – cel care avea să devină unul dintre prietenii săi cei mai apropiaţi – prin intermediul lui Supervielle. Acelaşi Supervielle ar fi fost, conform afirmaţiilor lui Stétié, cel care i l-ar fi recomandat pe Cioran lui Jean Paulhan: „Supervielle a fost primul care a înţeles importanţa lui şi prezenţa la acest om a unei voci interioare inimitabile, şi tot el a fost primul care i l-a semnalat lui Jean Paulhan, descoperitor de talente şi deja puternic responsabil al NRF, editură şi revistă“. Afirmaţia lui Stétié cu privire la rolul jucat de Jules Supervielle are un grad mare de probabilitate, Cioran însuşi afirmând că „prima persoană care a citit Tratatul de descompunere, încă în manuscris, a fost poetul Jules Supervielle. Era mult mai mare decât mine, profund supus depresiilor, şi mi-a spus: «E incredibil cât de mult m-a stimulat cartea dumitale»“.

Stétié a legat în anii ’50 o prietenie strânsă cu Cioran, astfel că acesta, atunci când a fost numit director de colecţie la editura Plon, l-a rugat pe amicul său libanez să alcătuiască o antologie din scrierile lui Gabriel Bounoure, ale cărui eseuri critice despre poezia franceză erau deosebit de apreciate în epocă. Cartea urma să apară în colecţia Cheminements de la Plon, pentru care Cioran selectase nume ca Rudolf Kassner, Ortega y Gasset sau Lev Şestov. Cioran cunoştea bine scrierile lui Gabriel Bounoure, pe care avusese prilejul să-l citească şi să-l aprecieze în Nouvelle Revue Française. Dar a preferat să-l roage pe Salah Stétié, fost student al lui Bounoure şi mare admirator al acestuia, să adune articolele maestrului său, risipite prin diverse publicaţii. Munca aceasta a durat un an, Stétié fiind nevoit să caute revistele în care fuseseră publicate articolele respective prin biblioteci şi anticariatele pariziene, alcătuirea cărţii dovedindu-se din start o operaţiune anevoioasă. S-au adăugat alte neajunsuri, în principal provocate de Gabriel Bounoure însuşi, care selectase pentru forma finală a cărţii doar note de lectură. Astfel că Cioran a trebuit să recurgă din nou la prietenul său, rugându-l să-l convingă pe Bounoure să includă în cartea sa şi studiile, foarte valoroase, despre Rimbaud, Baudelaire şi romanticii germani. Din cauza acestor încurcături, apariţia cărţii va fi mult amânată; când, într-un târziu, va apărea, în 1958, cu titlul Marelles sur le Parvis, nu va reuşi să stârnească interesul scontat, astfel că, după câţiva ani, va fi dată la topit. Soartă pe care, constată cu amărăciune Salah Stétié, au avut-o majoritatea cărţilor selectate de Cioran pentru colecţia Cheminements. De alt­fel, Stétié e cel care ne lămureşte în privinţa anului în care i-a fost încredinţată prietenului său român conducerea colecţiei, acesta fiind, după toate aparenţele, 1954 – lucru confirmat într-o scrisoare pe care Cioran i-a adresat-o în 5 octombrie 1954 şi care a fost publicată, alături de altele două, în Cahiers de l’Herne no 90. În ciuda afirmaţiilor sale din Caiete, conform cărora a deţinut această funcţie timp de doar câteva luni, scrisorile către Salah Stétié atestă faptul că directoratul său a durat cel puţin un an, între octombrie 1954 – decembrie 1955.

Ulterior, Salah Stétié va intra în diplomaţie, devenind delegat permanent al Libanului la UNESCO, iar apoi ambasador al Libanului în Maroc şi Olanda. În această ipostază îl pomeneşte Cioran în Caietele sale, în martie 1969: „Ieşind de la familia Masui, dau nas în nas cu Salah Stétié, care locuieşte, ceea ce nu ştiam, în acelaşi imobil. Intru aşadar la el: discuţie cât se poate de fructuoasă de aproape două ceasuri. Postul pe care-l ocupă şi diferitele obligaţii decurgând de aici nu l-au uzat deloc“. Într-adevăr, diplomaţia nu l-a uzat pe Salah Stétié: dovadă stau cele peste 100 de volume pe care le-a publicat, din care aproape jumătate sunt de poezie. Opera sa a fost încununată cu numeroase distincţii, printre care Premiul Max Jacob, Marele Premiu al Bienalelor Internaţionale de la Liège şi Premiul Saint-Simon. În 1995, a primit Marele Premiu al Francofoniei, acordat de Academia Franceză, iar în 2016 i s-a acordat Legiunea de onoare în grad de Mare Ofiţer. În mai multe rânduri a vizitat şi ţara noastră, o antologie din poeziile sale fiind publicată în 2018. A murit în 2020, la vârsta de 91 de ani.