CONSTANTIN CUBLEŞAN: COTIDIANUL ABSTRACT ŞI METAFIZIC

Discursivă şi încărcată de imagini metaforice până aproape de exces, poezia Simonei-Grazia Dima din volumul Havuz (Bucureşti: Tracus Arte, 2020) e una oarecum contemplativă şi, mai ales, confesivă. Autoarea se adresează frecvent unui terţ, unei persoane în care trebuie să presupunem că se află dublul său, în persoana căruia se caută, se regăseşte şi cu care comunică ideatic („Nu-mi spune că o să-mi arăţi care este culoarea mea,/ sufletul meu, adevărul“ – Culoarea mea). Astfel, căutarea devine mărturisire de sine, poezia primind un soi de vizionarism profetic, în dimensiuni oraculare, căci asumarea concretului realităţilor diurnului îi revelează sensuri parabolice existenţiale: „Vor fi copaci şi o apă verde,/ golumbi se vor pleca să bea,/ ochii jucând în miere şi lacrimi,/ seara târziu vom sosi, călăuziţi atent,/ poverile, vechi straie, hărţi vom arunca/ şi loc vom lua la masă – delfinul îngheţat,/ cu pâine de văpaie în spinare. Va fi iar muzică,/ îşi va atinge harfa îngerul, lumini va dărui din mers,/ când roba lui de in scârţâitor va mătura pietrişul,/ se vor învorbura culori, o ploaie moale, deasă/ ne va tăia întoarcerea pe cale, din pâinea/ de pe spatele delfinului vom muşca,/ degeaba se vor teme: cel care muşcă/ pietrele întruna pe noi nu ne va strămuta“ (Un loc la masă). Sunt sugestii metafizice în acest lirism ermetic, în felul lui, căci autoarea reiterează, cu încifrări parabolice, elemente ale unui univers cotidian pe care le proiectează misterios pe orbita abstractizării: „Copacul orbitor, trăsnit întruna,/ dar făr-a fi atins, struneşte calm/ lucruri aprinse cu zgomot, arbitrar,/ până le-nvaţă o combustie blândă,/ fără sunet, ca foşnetul de iarbă,/ şi-atunci adevărata vâlvătaie,/ mult prea puternică pentru-a dori/ să strice, cu demăsura ei,/ dulceaţa locului, se va zări pe cer,/ trandafirie, în seara cu privighetori,/ purificată de grabă şi sălbăticie,/ când razele-i pătrund, neîntrerupt,/ perdeaua norilor şi filamentele/ cuvintelor, subpământene./ Eliberată, ea se face fluviu, fruct zemos,/ imens şi-n lume arde-acum c-un singur foc“ (Ardere).

Se contopesc în viziunile acestui discurs evocator, elementele telurice cu semnele celeste, ca într-o imagine (imaginaţie) apocaliptică a lumii, a evului nostru: „ei ştiau/ că astfel începe dezastrul – un ev al mărăcinişului/ se-nfoaie mereu în spatele ordinii (…) unii prindeau să tremure, să dea din mâini/ în sala de colocvii. În străvezii organe,/ vedeai prea bine, teroarea le pompa prin tub nimicnicia./ Ambasadorii umbrei se iveau într-adevăr, nerăbdători şi fragezi,/ veseli săltau şobolanii unei noi lumi/ în bălţile anxietăţii“ (Adăpost). Nu e o poezie depresivă. Simona-Grazia Dima îşi răscoleşte sentimentele, trăirile, coboară în timpii revoluţi ai istoriei şi deopotrivă îşi proiectează imaginarul pe canavaua unui viitor de dimensiuni universale; este dramatică şi sentimentală deopotrivă, compunând pledoarii pentru puritate sufletească şi libertate de gândire. Pe aceste coordonate, cu aceeaşi caligrafie elaborată, într-o descripţie aparent realistă, îşi construieşte arta poetică: „La malul râului, mă zbat să trag din munte/ un tors de marmură. E zarvă-n jur, mă întrerupe/ ceva tot timpul şi trebuie să particip – discuţii,/ teorii, pariuri (…) Când încetez să sper, apare de la sine statuia-ntreagă./ Şi zgomotul de fond a contenit,/ iar apa unduieşte în lumină“ (Dezvăluirea).

Lirica se derulează pe „un teren simbolic,/ un teatru, libaţia de ornamente pentru defilarea / unei idei“ (Libaţie); e un conglomerat de imagini, de relatări, de emoţii care se derulează măsurat, fără erupţii patetice. Şi, din când în când, o istorioară ca o pericopă, readuce anecdotic în prim-plan propria-i atitudine faţă de cursul vremii. Poemul apare atunci ca o încifrare esopică, trebuind a-i afla ideatica tâlcuită în fapte aparent banale: „Am intrat în peştera vastă, cenuşie./ Un rege şedea neclintit în jilţul de piatră./ Ţi-am adus vasul acesta cu miere,/ i-am spus, pe luciu-mi văd chipul/ înconjurat de păsări bătând din aripi,/ poate m-ajuţi să înţeleg, imaginea-i/ tulburătoare. El nu-mi răspunse./ Şi numai clipocitul timpului se auzea,/ dar mă încăpăţânam s-aştept/ fără speranţă între pereţii suri, aceiaşi./ Într-un târziu, regele bău mierea/ prefăcută în vin şi-mi întinse o floare“ (Mierea prefăcută în vin).

Imaginarul în care însăşi se implică, nu e straniu cât, mai ales, insolit. E o meditaţie asupra lumii, asupra existenţei, oferită într-un discurs alegoric, de proiecţie fantastică, având întotdeauna un substrat ideatic bine rostuit în metaforă: „De secole culcat, ochiul de apă tulbure/ privea ca simplu martor castele arogante/ cum îi tot cresc pe mal, până-ntr-o zi –/ când n-a mai îndurat şi le-a pătruns în temelii,/ apoi a prins să urce din cărămidă-n cărămidă,/ spre a pricepe ce-nseamnă o zidire/ şi câtă depărtare poate pune între lucruri./ După ce-a izbutit s-ajungă până la turla de cristal/ a celui mai înalt, pe sine s-a văzut, cu totul/ limpede acum, după ce străbătuse/ fiecare sediment şi cat./ A ştiut că nu-i nimic de înţeles,/ s-a făcut om şi a pufnit în râs!/ Un mag al apei pure/ bate de-atunci drumurile/ cu-mpletituri de unde fermecate-n mâini“ (Magul apei pure).

Lirica Simonei-Grazia Dima este, fără îndoială, una aparte în arealul poeziei noastre de azi. Ea nu se încadrează în niciuna din programele vreunei generaţii, cum le place să se rânduiască marea majoritate a poeţilor tineri. Discursul său e unul mai aparte, alcătuit din idei ce se devoalează, nu uşor de perceput, în florilegii de imagini, de construcţii parabolice, într-o viziune dramatică asupra existenţialităţii. Totul exprimat şi cântărit cerebral, fără explozii patetice, de un calm ce incită la meditaţie şi la reflecţie asupra lumii. Aici, cred eu, se află originalitatea poeziei sale.