ANA IONESEI: TABLOUL CLINIC AL LUI ZARATHUSTRA

Prin Aşa simţit-a Zarathustra (Şcoala Ardeleană, 2021), Paul Chetreanu-Don ne lansează o binevenită provocare: abandonând intenţia unui studiu sistematic al biografiei nietzscheene, alege o abordare psiho-filosofică temerară, familiarizată cu aerul tăios al înălţimilor pe care-l îndrăgeşte Nietzsche. Pornind de la o serie de curiozităţi personale şi trecându-l pe Nietzsche prin filtrele cititorului cu o structură „mai depresivă“ şi ale psihoterapeutului, lăsându-ne să ghicim o apetenţă pentru Nietzsche mult mai complexă decât îi permite intenţionalitatea cărţii, autorul concepe un amalgam de conţinuturi biografice, studii clinice şi ipoteze existenţiale, sintetizând şi analizând punctele de turnură şi figurile tutelare din viaţa lui Nietzsche şi nebunia ce transpare din scrierile sale prin circuitul viu al viziunii proprii. Apelând la aparatul psihoterapiei existenţiale, Aşa simţit-a Zarathustra ne oferă mai mult decât efectele unor lecturi şi anumite solfegii profesionale: este mărturia unui spirit fascinat de întâlnirea cu un spirit înrudit, hiperreceptiv la „stimulentul faţă de propria fiinţă“ (p. 29).

Nietzsche se opune unei psihologii saturate de prejudecăţi şi confiscate de morală, denunţând tot ce s-a scris până în prezentul său drept un simptom a ceea ce a fost trecut sub tăcere. Psihologia este o „morfologie şi teorie a evoluţiei voinţei de putere (…) Psihologia redevine de-acum calea spre problemele fundamentale“ (Dincolo de bine şi de rău, fr. 23). Rezumând principalele speculaţii privitoare la cazul Nietzsche, Paul Chetreanu-Don ne propune o ipoteză psihosomatică, atrăgându-ne atenţia că majoritatea autorilor care au abordat subiectul bolii lui Nietzsche s-au lăsat confiscaţi de un diagnostic univoc, ce obscurizează complexitatea simptomelor şi a operei în cauză, iar concluziile lor sunt, în mod firesc, depăşite actualmente.

Omul este o fiinţă care somatizează, lăsându-şi corpul să traducă materia hibridă, pe care nu izbuteşte să o proceseze mintea, iar dacă posedă harul lui Nietzsche, ajunge să consemneze aceste tranziţii şi stări abisale. Trecerile noastre la act sunt teatrale şi teatralizabile. Paul Chetreanu-Don devine dramaturgul şi regizorul unui travaliu analitic. Ceea ce se desfăşoară pe scena din Aşa simţit-a Zarathustra nu este un demers sau un discurs, ci o extrem de plastică orchestrare, o distilare efervescentă a unor straturi foarte fine din textul nietzschean.

Zarathustra şi geamănul său supraomul sunt actanţii unei lupte interioare dintre raţiune şi emotivitate. Supraomul îşi arogă masca dreptăţii, masca intelectualizării, masca virtuţii, masca umorului, devenind sclavul propriei raţiuni şi incapabil să accepte omul din el. Solitudinea e o formă de victimizare, iar recluziunea în propria fiinţă devine un imperativ pentru subiectul schizotipal Zarathustra, convins de superioritatea sa faţă de fiinţele gregare, care se supun nevoilor instinctuale bazale. Zarathustra „doreşte ca fiecare să-şi devină propriul doctor, propriul autovindecător, nelăsând exteriorul să intervină în această vindecare, pentru a nu fi impurificat de către influenţele exterioare“ (p. 140).

Însă raţiunea constituie zona de confort a lui Zarathustra. Vitalitatea interioară care explodează sub forma dorinţelor pulsionale îl atenţionează că „nu este încă mort înainte de a muri“ (p. 161).

Zarathustra este captivul care alege voluptatea prin raţionalitate, autodepăşirea prin anularea emoţiilor. „Distorsiunile emoţionale afectează implicit cogniţiile, în care Zarathustra se considera un maestru“ (p. 183). Interzicându-şi dorinţa lipsită de utilitate raţională, Zarathustra este tributar dorinţelor provenite din zona trebuinţei şi respinge anxios orice experienţă de explorare neidentificabilă cu fiinţa. Lipsit de iubire, neîngăduindu-şi trăirile necontrolate, dependent de suferinţă, forţând fiinţa să echivaleze cu autodepăşirea, Zarathustra se refugiază într-o căutare a mai multului,
ce-l condamnă la închisoarea raţiunii: „Spiritul lui de demonstrativitate în faţa propriei existenţe devine astfel o corvoadă prin care el nu va reuşi niciodată să ajungă la sine şi se autobiciuieşte pentru a deveni mai mult, tot mai mult, decât ceea ce este, fiind cumva ghidat de către nişte demoni interiori personali şi de-o nelinişte existenţială. Astfel, el intră în propriul său cerc vicios, prin care nu îşi îngăduie supapa de ieşire, ducând de fapt la o luptă existenţială cu propriile lui trebuinţe, devenind în felul acesta sclavul propriei raţiuni“ (p. 205).

Paul Chetreanu-Don este imersat în spiritul lui Nietzsche, empatic faţă de pacientul său, dar fără să-şi aroge autoritatea unei demontări specializate, execută saltul necesar pentru a extrage din opera lui Nietzsche o pradă rară, patologico-poetică.

Aşa grăit-a Zarathustra ne tentează să spunem „da“ plăcerii derivate din autodepăşire. Aşa simţit-a Zarathustra ne sugerează să nu ne lăsăm înşelaţi de voluptatea raţionalizării. Ai dreptate, Zarathustra, a fi înseamnă a te autodepăşi, dar eşti victima propriei tale creaţii. „Ce-i lipseşte lui Zarathustra este consilierul interior personal, care să-i creeze liantul între copilul lezat, care se zbate de atâţia ani în el şi adultul care a devenit, acel element care să echilibreze cele două antagonii, încât să poată să decidă în ce situaţii existenţiale decide să aplice o anumită atitudine dintre cele două entităţi interioare“ (p. 176).

Ultima parte a volumului redă impresiile unei călătorii pe urmele lui Nietzsche în Germania, Elveţia şi Italia, ce marchează pentru Paul Chetreanu-Don o etapă transformatoare („o eră care m-a format şi m-a deformat de nenumărare ori, era Nietzsche“ – p. 345). Cercetătorul-călător este un turist exaltat şi perseverent, care punându-şi la încercare talentul dramatic, reuşeşte să dobândească accesul în marile arhive europene Nietzsche: „Atemporal şi aspaţial,
m-am transpus cu toată fiinţa mea în acest manuscris, simţind că parcă mă contopesc cu el într-o simbioză divină“ (p. 278).

Aşa simţit-a Zarathustra se hrăneşte din opera lui Nietzsche, îmbogăţind-o în acelaşi timp cu asociaţii de idei majore. În a treia etapă a parcursului său, Zarathustra nu era capabil de o călătorie iniţiatică propriu-zisă, din cauza absenţei resurselor necesare de autodepăşire, a discrepanţei dintre ceea ce a fost şi ceea ce doreşte să ajungă. În cele din urmă, decizia lui Zarathustra de a-şi continua drumul spre opera sa implică atât experimentarea părţii sale raţionale, cât şi a celei emoţionale: „Zarathustra îşi asumă drumul pe care doreşte să-l urmeze, drumul operei personale, care se va transforma într-un strigăt al nebuniei, un urlet antagonic al supraomului, care va rămâne ca o umbră a omului care a fost odată Zarathustra.“ (p. 265)

Cititorule, eşti pregătit să renunţi la măştile tale declamatorii? Eşti în stare să-ţi recunoşti toate alteregourile? Tu, cel confortabil instalat în culisele tale narcisiace, eşti oare pregătit de lucrarea unui om pregătitor? Care este principiul tău de plăcere? Rezistenţa la nou? Teama de ce-ţi doreşti? Atotputernicia gândurilor, a sentimentelor, a dorinţelor tale bune sau rele ? Referindu-se la pacientul căruia i se povesteşte despre posibilitatea altor conflicte pulsionale, respectiv la lectura scrierilor analitice, Freud susţine că „cititorul este «stârnit» numai de acele pasaje de care se simte atins, care deci privesc acele conflicte active la el în acel moment. Toate celelalte îl lasă rece“ (Opere 11, p. 303). Extrapolând, fiecare este dator să-şi suspecteze refulările şi zonele oarbe, tipic juvenile: „În anii tinereţii venerăm şi dispreţuim fără a avea acea pricepere a nuanţei, care constituie cel mai mare câştig al vieţii“ (Dincolo de bine şi de rău, fr. 31). Pentru Nietzsche, evaluarea unei cărţi presupune un simţ al modului în care autorul ajunge la ideile sale, dacă se poate ghici aerul stătut al încăperii de savant, iar proba eliminatorie este capacitatea unei cărţi (dar şi a unui om sau a unei piese muzicale) de a dansa (Ştiinţa voioasă, fr. 366). Aşa simţit-a Zarathustra nu poate fi refulată cu uşurinţă şi ne obligă la reinventarea compulsiei la (re)interpretare.