IULIAN BOLDEA: DE LA LITERATURĂ LA VIAŢĂ

În ultimii ani, Nicolae Breban a publicat trei romane dintr-o trilogie epică dedicată primului deceniu al comunismului românesc (Singura cale, Jocul şi fuga, Frica), o carte de eseuri (Trădarea criticii) şi un volum autobiografic (Viaţa mea). Nuvelele lui Nicolae Breban din volumul Act gratuit (Polirom, 2020) poartă şi ele, desigur, amprenta stilistică a scriitorului, rezumând un repertoriu tematic deja consacrat, de la tema timpului, a memoriei, a ratării, la eros, relaţia dintre individ şi istorie sau cea dintre maestru şi ucenic, toposuri articulate în structuri epice dense, omogene, lipsite de crispări compoziţionale. Cele şase nuvele (Act gratuit, Subiect banal, Beachboy, Simetrii, În apărarea dictaturii şi Romanţă neagră într-o ţară roşie) configurează destinul unor personaje problematice, contradictorii, torturate de interogaţii şi indecizii, plasate în situaţii paradoxale, cu un destin aporetic, personaje surprinse în momente dilematice ale existenţei lor şi construite prin intermediul resurselor anamnetice ale confesiunii, într-un limbaj policrom, ludic uneori, patetic alteori, prin care realitatea este în-scenată, plasată într-un chenar expresiv al oralităţii cu inflexiuni ironice. În acelaşi timp, nuvelele oferă personajelor şansa redescoperirii de sine, prin confruntarea cu propriul trecut, ca în nuvela Act gratuit, prin avatarurile agresivităţii, în Subiect banal, prin fascinaţia reveriei intelectuale modelatoare, în proza În apărarea dictaturii sau prin revelaţiile cronologiei fixate în substanţa naraţiunii, în Simetrii. Ilustrative sunt şi tipurile umane configurate în nuvele (tipul seducătorului în Beachboy, sau al idealistului în Romanţă neagră într-o ţară roşie), tipuri ce se revelează prin relaţia strânsă cu timpul şi cu memoria.

Extrem de importante sunt tocmai reconfigurările temporalităţii, căci timpul este mereu volatil şi imprevizibil, personajele resimţind mai multe registre ale devenirii, trăind în prezent, întorcându-se în trecut, cu destine fragmentate sau distorsionate în funcţie de raportările la timp, la istoricitate, la dinamica dislocărilor cronologice: „Nu toţi oamenii trăiesc mereu acelaşi timp şi aceleaşi vremuri, unii fug înainte, alţii privesc în urmă sau refuză chiar prezentul şi o fac cu un farmec indiscutabil“. Trecutul devine astfel problematic şi personajele sunt mereu tentate să se întoarcă spre propria istorie personală, pentru a-şi analiza traumele prezentului, pentru a se redefini identitar, sau pur şi simplu pentru a se redescoperi în formula autentică a sinelui. Tema memoriei este reprezentată epic în Subiect banal, resursele anamnetice ale fiinţei asigurând fundamentul său, astfel încât interogaţiile cu privire la instrumentarul cognitiv şi afectiv ce asigură „contemplarea trecutului“ sunt cât se poate de relevante: „Mai sîntem noi, se întreabă el, «proprietarii» lor, aşa cum sîntem îndemnaţi, cu o îngîmfare prostească, să credem că posedăm ceea ce «ne aparţine»? Ei bine, iată, la prima calmă contemplare a trecutului, el se înstrăinează subit, ne scapă şi, dacă mai sîntem cît de cît vii şi sensibili, simţim cu spaimă cum ne invadează o nelinişte, un fel de angoasă care nu seamănă cu nimic şi, ca mirosul care ne duce brusc pe culoarele copilăriei, această spaimă, ce pare firavă la început, apoi tot mai insistentă, mai acaparatoare, deşteaptă în noi un «copil» care am fost, bîntuit altădată de fantasme pentru care însă se pare că era cu mult mai bine pregătit decît sîntem noi «azi».“

Reverberaţiile a ceea ce s-a petrecut cândva în prezent conturează complexitatea acestor eroi care sfidează logica obişnuită, comit „acte gratuite“, în încercarea de a se elibera din captivitatea prezentului prin incursiuni revelatoare şi recuperatoare în propria conştiinţă. Retragerea din prezent, reacţia la nou, modelarea de sine prin intermediul confesiunii, adaptarea sau neadaptarea la real, „patosul distanţei“ reprezintă laitmotive ale acestor nuvele, iar cuvintele unui personaj sunt emblematice pentru aceste ipostaze ale revendicării temporalităţii: „Noi, muritorii, spune el, sîntem fiinţe născute din timp, el, timpul, este alimentul existenţei noastre, el ne hrăneşte, ne împinge înainte, mereu înainte şi, bineînţeles, el ne ucide, despovărîndu-ne de un trup uzat, obosit, şi de memorie, apăsătoare, care uneori devine cel mai mare duşman.“ Plasate astfel sub zodia temporalităţii, cu jocurile sale seducătoare, nuvelele lui Nicolae Breban redau în mod sugestiv rezistenţa personajelor la intemperiile istoriei, confruntarea lor cu provocările destinului, în căutarea identităţii de sine. Există, în substratul naraţiunilor, un germene caragialian, prin inserţia unor situaţii tipice, prin referinţele textuale, dar şi prin resursele ironice reprezentate. Multe pasaje sau replici îl amintesc pe I.L. Caragiale („Aţi zis că e revoluţie, dar asta fusese la nenea Iancu Caragiale. Literatură, mă! Ce ştiţi voi!“; „Exact ca în celebra nuvelă a lui Caragiale Două loturi, deşi comparaţia este deplasată“; „O mare calitate, simţul şi organul sarcasmului! Îl aprecia, de fapt, enorm pe Caragiale“; „Iată că vorbesc şi eu ca Mache sau Lache, clovnii lui nenea Iancu!“), după cum există şi o atmosferă caragialiană, derivând din simţul ridicolului, percepţia grotescului şi a sarcasmului.

Dincolo de recurenţe tematice şi de predispoziţii stilistice, nuvelele sondează avatarurile destinului, explorează relaţia dintre „servi şi stăpâni“, înscenează un regim narativ al aşteptării („Păi… nu vorbeam de servi şi stăpâni? De stăpâni şi sclavi? Stai, şi încă n-am ajuns la… călăi şi victime! Sau la maestru şi ucenic, o idee care-mi stă pe limbă şi pe inimă, dar… ce ştie ea?! Şi… aşteptarea, ce, am uitat de aşteptare, mare maestră a psihicului, a omului, de oriunde?!“), în perspective epice multiplicate, cu simetrii, imersiuni în abisalitate şi prelucrări ficţionalizate ale prezentului. Un personaj scriitor rezumă o poetică a scrisului („Noi, scriitorii, dar chiar şi poeţii, nu pierdem nimic din ceea ce găsim, întâlnim sau ni se oferă şi oricât ar fi de mărunte sau banale, noi prelucrăm aceste «lucruri» şi le vindem apoi cu mare preţ şi, indiscutabil, acompaniindu-le cu o vorbărie umflată şi obositor de colorată…“), în care discursul se transformă în confesiune, dar şi în coşmar al întâlnirii cu istoria, căci destinul scriitorului este „să retrăiască ceea ce inventa tocmai în ceasul acela“. Pe de altă parte, „istoria noastră“ la care se referă naratorul din nuvela În apărarea dictaturii restituie tensiunea polemică, insolită şi insolentă dintre eu şi realitate, ca formă de asumare a unor reprezentări posibile: „Noi am arătat totdeauna preferinţa mai degrabă pentru «posibil» decât pentru «probabil». Fiind astfel într-un activ şi dramatic dezacord cu lumea“. Dacă prezentul suferă de un fel de imobilitate, cum remarcă scriitorul undeva, memoria stă sub zodia paradoxalului, naraţiunile fiind articulate, pe de altă parte, şi prin prisma fermentului unor valorizări ideatic-speculative şi a unor perspective psihologice dedicate infirmităţilor memoriei sau deconstrucţiilor identitare percepute ca forme ale neîmplinirii şi ale ambiguităţilor ontice prin metafora oglinzii care este „mai veche decât propria ei memorie“. Seducătoare şi problematice, nuvelele lui Nicolae Breban din volumul Act gratuit relevă calităţile inconturnabile ale prozatorului: luciditatea, fascinaţia povestirii, obsesia trecutului, a idealului şi anarhiei, dar şi o retorică a adevărului fiinţei, calităţi legitimate prin resursele unei scriituri energice, tensionate şi suple.