MIRCEA TOMUŞ: ARTA STRATEGIILOR NARATIVE

Cele ce vor urma, în acest text, reprezintă comentariul nostru la cartea recent apărută: Dumitru Radu Popescu, O sută şi una de poezii, Editura Academiei Române, 2021, antologarea poeziilor, prefaţa şi selecţia reperelor critice de Cornel Ungureanu. Începând cu pagina 130, unităţile volumului, respectiv poeziile selectate în culegere, sunt marcate cu o dată; în lipsa altei informaţii, bănuim că data respectivă priveşte geneza poeziei pe care o însoţeşte.

Ca un scriitor, cunoscut publicului după o întreagă şi, am putea să spunem, spectaculoasă carieră de prozator (nuvelist, romancier), dramaturg, autor de scenarii de film, eseist, să vină în faţa aceluiaşi public, în momentul în care opera lui părea împlinită, cu un volum de poezii, gen în care nu se manifestase până atunci decât, poate, numai întâmplător, nu este un fapt divers oarecare. Dimpotrivă, este unul care ar trebui să ne reţină atenţia. Ceea ce înseamnă că, în aceste împrejurări, avem motivaţia lecturii, iar ceea ce devine, de aceasta dată, important este rezultatul lecturii.

Volumul a aparut la Editura Academiei Române, într-o serie în care editura respectivă a cerut autorilor solicitaţi un număr de o sută una de poezii. Lectura lui integrală nu numai că ne motivează, dar ne determină să formulăm o declaraţie mai puţin obişnuită pentru ceea ce se poate numi curgerea normală, desfăşurarea firească a acelui fenomen cunoscut, îndeobşte, cu numele de viaţă literară. Ceea ce vrem să fie cunoscut publicului este opinia noastră, ca spectator, am putea spune, dar, într-o anumită masură, şi actant al procesului de desfăşurare a creaţiei poetice din ţara noastră, într-un interval de timp al cărui început se situează în jurul anilor 1950. Declaraţia la care ne simţim obligat apreciază volumul de poezii amintit drept ceea ce s-a numit o piatră de hotar, cu alt termen, o bornă, care semnalează, în opinia noastră, un alt fel de a concepe şi a scrie poezie decât cel obişnuit în epoca în care ne situăm şi care reprezintă rezultatul unei evoluţii a scrisului poetic de mai bine de o jumătate de secol.

Pentru o primă exemplificare, reproducem, pentru cititorul nostru, poezia care deschide volumul: „Mai putin mă interesează ce-a facut Dumnezeu în prima zi/ Şi aş putea spune că deloc, ce-a făcut în a doua,/ Ei, acolo, un univers surdo-mut./ Nu-mi încarc memoria nici cu faptele din ziua a treia/ Ca să nu mai vorbim de a patra/ Şi de-a cincea./ Ei, acolo, nişte zări şi nişte obiecte din lut/ Câteva sute de păsări şi un mamut!/ Tot acest calendar n-ar fi avut nici o noimă/ Tot acest inventar n-ar fi avut nici o noimă/ Dacă în ziua a şasea nu i-ar fi trecut prin cap să-l faca pe om./ Ei, după această ispravă/ Mai stăm de vorbă/ În glorioasă dumbravă“ (Calendar).

După acest prim text, altul care ilustrează ceea ce s-ar putea numi atitudinea poetului faţă de istorie, titlul fiind dat de un protagonist foarte cunoscut al ei, al istoriei, Atila: „În tot acest timp, pisicul se sui în gutui/ Mormintele fură şterse/ De pe faţa pământului/ De copitele cailor săi mărunţi./ Un omuleţ galben/ Ca de ceară/ Înfăşurat în blănuri scumpe/ Şi păzit de săbii/ Cu un zâmbet straniu pe buze/ Zăcea mort/ După o noapte de beţie./ Sângele-i năvălise pe nas şi pe gura/ Plină de dumicaţi./ Din acea zi/ Trupul lui începu să se descompună/ Puţind amarnic/ Sub comorile Asiei şi ale Europei./ Şi pisicul se sui din nou în gutui/ Şi iarba crescu neştiutoare“.

Nu sunt puţine ceea ce am putea numi reperele umane, în poezia lui D.R.Popescu. Oferim încă unul, pentru a ilustra metoda preferată a autorului, aceea de a deruta cititorul printr-o întreagă serie de substituiri între figuri anunţate în titlul care este contrazis de textul care urmează şi care, la rândul lui, este plin de astfel de contraziceri. Poemul care urmeaza are titlul Ludovic al II-lea: „Roşcovanul fotbalist de la «Carmen»/ A jucat cinci sezoane la Barcelona/ Purta pantaloni de catifea roşie/ Şi-şi lua ţitronada la simigeria «Mona»/ Îşi cumpărase douazeci şi şase de vaci de rasă/ Bea lapte ca Pele, niciodată absint/ Avea cinci brăţări de aur pe mâna stângă/ Şi-n cap purta un glonţ de argint“.

Oferim cititorului nostru încă un exemplu din poezia pe care o comentăm, în speranţa că îi vom îmbogăţi, cititorului, desigur, imaginea despre aceasta poezie: „Maculator – Dintr-un nor alburiu, Dumnezeu se uita la mine/ Îi plăcea cum vopsesc cu o pensulă, în albastru/ Cerul, pe un maculator./ Eu nu l-am zărit/ Dar poate că privirea lui/ Mi-a aurit stelele/ Din cerul albastru, de pe maculator./ Oricum/ O schimbare chimică în structura culorilor/ S-a petrecut“.

Nu este ceva uşor, la îndemână, cum se spune, să treci cu ceea ce s-ar putea numi tăvălugul comentariului peste acest întreg univers poetic. Am putea încerca, însă, un fel de privire de ansamblu, ca pas iniţial înspre o viitoare, dar puţin probabilă, sinteză. Astfel, nu se poate spune decât afirmativ şi în mare că această poezie se caracterizează atât prin bogăţia cât şi prin înălţimea ei problematică. De ilustrat şi dovedit această calitate ar putea să o facă numai un studiu amplu. In aceeaşi situaţie se află şi ceea ce am putea numi arta, caracteristicile cât şi valorile ei principale, cele care îi garantează valoarea de ansamblu. Dar câteva încercări se pot face, într-un text ca al nostru.

Astfel, s-ar putea ca prezenţa, aproape după fiecare titlu, a unei dimensiuni, unghi de vedere, ori, din altă categorie, motive, figuri, chiar personaje, abordate în cheie majoră, să fie, dacă nu caracteristica ei principală, atunci ceva foarte aproape de această dimensiune. Dar, tot în caracteristicele principale ale acestei poezii se află şi ceea ce s-ar putea numi componentele ei în cheie minoră. Numai că impresia de lectură, cea finală, traduce componentele ajunse, ori concepute iniţilal, în cheie minoră, într-o altfel de cheie, în care dominanta ar fi nu una din aceste doua chei, una majoră, alta minoră, ci echilibrul sau dezechilibrul dintre aceste doua feluri de chei.

Greu de găsit, în textele care ne stau în faţă, exemple ale unei, cum să le spunem? Monocromii? Dar aceasta ne-ar trimite în domeniul culorilor. Şi totuşi, în textele de interpretare a universului muzical, noţiunea de culoare este prezentă şi activă. Cu ce am greşi, dacă am aplica-o şi universului verbal?

Poeziile lui D.R. Popescu ar răspunde, toate, cu da! la întrebarea dacă sunt scrise în cheie majoră, chiar dacă, dintre ele, aproape fiecare este prevăzută, dacă nu, i se adaugă câte ceva, i-am putea spune: un mic clenci, dar poate fi şi unul mai mare, pentru bucăţi scrise numai în cheie minoră. In linii mari, răspunsul cu da este soluţia de ansamblu, cea finală, de după ultimul lor semn grafic, uneori numai cea presupusă, pentru că una din caracteristicile sau valorile acestor texte este substratul lor pozitiv, care poate fi ascuns, după cum poate fi şi la vedere, dar trecut, cum se spune, prin ciur şi prin dârmon, tot pozitiv rămâne. Numai că nu acel pozitiv de propagandă, construit din materiale uzate prin excesiva lor întrebuinţare, ci un pozitiv pe buza prăpastiei, care oricând poate să se prăbuşească, luând cu el tot, tema şi contratema şi contratema la contratemă. Şi care, nu în puţine cazuri, lasă deschisă întrebarea dacă ce apare pozitiv, la prima vedere, în text, este într-adevăr şi până la capăt pozitiv. După cum lasă deschisă şi întrebarea dacă ceea ce apare ca negativ este într-adevăr şi până la capăt negativ.

Iar, ca o sumă a acestor serii de întrebări, încă una, aşteptată prin cele anterioare: ce este, la urma urmelor, ceea ce limba pe care o folosim denumeşte negativ şi pozitiv?

Apariţia, la ora la care suntem a culturii noastre, a acestui fel de poezie care, cel puţin, pune sub semnul întrebării o sumă întreagă de valori, nu numai actuale şi, cum s-ar zice, la modă, dar şi pe altele, de largă circulaţie, reprezintă o noutate de felul acelora care, demult, de mult timp, poate de la acel timp în care începeau să se pună sub semnul întrebării valorile impuse în ţara noastră nu de influenţa, cuvântul nu e suficient, ci de dominaţia comunismului de tip sovietic.

Cei din generaţia lui D.R.Popescu eram tineri, pe atunci. Revista Steaua din Cluj, sub conducerea lui A.E.Baconsky, pe care îl secondau Aurel Rău, Aurel Gurghianu, Victor Felea, un timp şi George Munteanu, încercau să facă un alt fel de literatură şi un alt fel de cultură decât cea care era impusă de conducerea partidului comunist şi a statului. Noi, cei din generaţia tânără, eram un fel de auxiliari: eu ma ocupam de tipografie, D.R.Popescu frecventa cenaclul Filialei Uniunii Scriitorilor. Acolo, l-am auzit citind o povestire care avea, ca actant principal, un tânăr muncitor. Probabil că lucra la un strung, dar nu acest detaliu a atras atenţia publicului din cenaclu, ci faptul că purta o şapcă de o culoare fistichie sau cam aşa ceva. Când a venit momentul discuţiei, după lectura prozei, toţi vorbitorii s-au legat de problema acelei şăpcuţe, sau ce era: de ce eroul are acea şapcă şi de ce şapca este cum este şi nu în alt fel. Autorul asculta ce se spunea în cenaclu, dar tăcea. Nu a dat nici o explicaţie privitor la prezenţa acestui detaliu în text, pe când ceilalţi au spus, vorba aceea, vrute şi nevrute. Şăpcuţa a devenit principala tema a discuţiilor.

Si iată că, acum, după mai mult de o jumătate de secol de la episodul cu şăpcuţa ciudată, autorul respectiv, trecut prin câteva decenii de succese în literatură, teatru, cinematografie, devenit membru al Academiei Romane, director al editurii acestui forum, la solicitarea lui, a forumului respectiv, alcătuieşte un masiv volum de versuri proprii, în care foloseşte formula singularizării, a identificării sale ca autor, printr-un semnal puternic, venit de la text, cuprins în propriul text. Iar prin aceasta procedare, care este mai mult o experienţă, ridică vălul de iluzii şi camuflări care acoperă cea mai mare parte a poeziei române contemporane. Căci, să ne înţelegem: din volumul de versuri, alcătuit pe traseul pe care l-am descifrat mai sus, rezultă, foarte limpede şi fără echivoc, măcar indirect, dacă nu şi direct, starea precară a poeziei române de astăzi, dominată de mediocritate, rezultată din exerciţiul reciprocităţii, al unei foarte vizibile politici de grup. Reţeta succesului, în poezie şi astăzi, este limpede, aproape la vedere: se formează un grup de autori, prin acţiunea coincidenţei de generaţie sau alte temeiuri de coagulare şi se lasă în liberă funcţionare, care presupune solidaritate şi reciprocitate, la care nu mai trebuie adaugată decât fidelitatea. Dacă aceste trei principii funcţionează, obţinem tot ce ne trebuie, adică presă favorabilă, în primul rând. Ceea ce se numeşte o poezie pasabilă nu este greu de confecţionat, astăzi: sunt câteva atitudini, câteva mişcări ale limbajului, care mimează poezia şi pot fi convingătoare nu pentru vreun cerc de cititori, aşa ceva nu mai există demult la noi, ci pentru câteva individualităţi, care pot fi utile, la nevoie.

O cronica favorabilă la un volum de versuri nu este greu de scris. Sunt chiar câteva formule prefabricate de care oricine se poate, liber, folosi. Important este ca, odată pus mecanismul în mişcare, el să funcţioneze, iar dacă funcţionează, uite aşa! îl avem pe poetul cutare.., care…, dar îl avem şi pe poetul cutare… care şi el… De câţi susţinători ar avea nevoie un asemenea proiect? Nu de mulţi, important este, doar, ca el să funcţioneze…

Aici, în acest sau în aceste muşuroaie de furnici, căci sunt mai multe, a ţintit DRP să lovească, direct şi indirect, dar mai mult indirect, pentru că, printre altele, rămâne o persoană elegantă… De aici, dupa această mai mult sau mai puţin mascată, nu atât critică a poeziei contemporane, cât dezavuare a ei masivă şi aproape totală, la vedere şi ascunsă, mascată. In primul rând, fiind aşa cum este, poezia lui D.R.Popescu pune în inferioritate, mai mult decât vădită, celălalt fel de poezie, cea curentă, de consum, i-am putea zice, şi pe care o găsim pe toate gardurile bogatului târg de carte care este, astăzi, ţara noastră. In al doilea rând, şi continuând să rămână aşa cum este, această poezie demonstrează, pe viu, că se poate: se poate ca poezia să-şi uite prezentul mediocru şi slugarnic, închinător la gloriile de câteva minute, cât durează partea pozitivă a prezentărilor de carte poetică, la noi. Se poate şi fără aceste glorii şi, mai ales, se poate împotriva lor, dacă nu cu litera directa a demolării, atunci cu coarda subţire a acelei băşcălii olteneşti care îmbracă două, trei petece din ţinuta ei de gală şi iese la defilare. Iată două exemple:

„Raza de lună romantic, da, coboară/ Peste oi şi capre, câini, pisici şi oară/ Fără să se-mpartă, lin coboară/ Raza de lună, oare-a câta oară?/ Munţii anorganici, îmbătaţi de rază,/ Dorm şi lung visează./ Vin curgând la vale, către-o noua oază/ Ritmuri seminale, glorii în emfază./ Fără să se-mpartă, raza lin coboară/ Împlinirea fiinţei în oul de cioară“ (Oul).

„Ura este clarvăzătoare./ Tot ce-şi propune să fie va fi./ Cuţitul pe masa din bucătărie /Lângă capetele peştilor/ Spintecaţi pe burtă./ Ciocanul, în bandulieră,/ Ca gata de urcat pe munte./ Şi nu e vorba de nici un munte,/ Ci numai de apriga dorinţă a/ Frusinei ca soţul ei, Terente, să nu mai fie/ La masa unde-şi soarbe ceaiul./ Trebuie să-l şteargă de pe acel loc /Cum ar trece cu guma peste un desen./ Ia radiera verde şi tot ce-şi/ Propune se împlineşte“ (Frusina).