Sorin-Mihai Grad

1. Trebuia să fie ora mea perfectă. Mă pregătisem atâta timp pentru ea, ştiam la minut cum urma să se desfăşoare. Nu-mi era clar ce ar fi putut urma după ea. O viaţă de profitat de beneficiile ei, precum cântăreţii care se pomenesc cu un videoclip pe toate canalele şi nu mai produc nimic după el, ar fi fost o opţiune demnă de luat în seamă. Sau o viaţă de încercat, probabil zadarnic, să o depăşesc. Mai putea însemna şi doar primul pas dintr-un şir, potenţial lung, de ore perfecte, dar până acolo n-am apucat să ajung cu gândul, eram prea ocupat cu pregătirile. Urma să fie perfectă. Se apropia, eram pregătit. Încă puţin şi începea, 5 minute, nu am nici o emoţie, 3 minute, o gură de apă, ştiu că va fi perfect, 2 minute. „Du gunoiul!“, „Mai târziu, acum am…“, „E plin şi va prinde repede miros pe căldura asta“. Mda, tot răul spre bine, ar fi un început simbolic perfect pentru ora mea perfectă, arunc vechiul, depăşit, stricat, inutil, ca să-i fac loc noului în viaţa mea. Ora perfectă putea începe. Şi a început, dar fără mine, că nu mergea liftul şi vecina de la 2 nu putea pricepe că mă grăbeam. Politeţea şi orele perfecte se pare că uneori nu încap în acelaşi sac. În fine, prea am tendinţa să fiu excesiv de strict, ora mea perfectă nu trebuie să dureze exact 60 de minute, până la urmă ce e exact pe lumea asta atât de plină de compromisuri? Până şi povestea că ziua are fix 24 de ore e o legendă cu care suntem îndoctrinaţi de mici, iar cei născuţi în 29 februarie sigur ar avea câte ceva de spus despre asta. Revin în sfârşit în ora mea perfectă, aşa ciobită cum a devenit. Mai durează câteva minute până ajustez puţin planul pentru a se potrivi noii realităţi, mi se pare incredibil cât de uşor se poate renunţa în condiţii chiar şi vag neprielnice la lucruri şi activităţi a căror importanţă părea că poate doar să crească şi era de nezdruncinat chiar acum 5 minute. Traseul meu prin labirintul orei mele perfecte a fost reconfigurat, sunt gata să purced, perfecţiune, vin! „Te caută un suedez la telefon, secretarul nu ştiu cui“. Fix în mijlocul orei mele perfecte, de fapt la începutul ei, după ultimele întâmplări, şi-a găsit şi ăsta să mă sune. „Da, eu sunt la aparat, cum de aveţi acest număr, doar familia îl ştie. În fine, ce doriţi? E bună gluma, dar eu am ceva de făcut acum, nu să compar numărul de la care mă sunaţi cu cel de pe nu ştiu ce site. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar acum am ceva chiar important de făcut, nu am chef de conferinţe de presă şi premii, fie ele chiar din partea unei academii. Poate altădată, acum sigur nu, vă mulţumesc pentru înţelegere. O zi excelentă şi dumneavoastră, la revedere!“ Şi a continuat tot aşa, până ce mai erau doar 5 minute şi am înţeles că era cazul să nu mă mai zbat. Ora mea perfectă trecea fără mine. Afară era un apus spectaculos. Am deschis geamul şi l-am admirat. Spectaculos e prea puţin spus, a fost perfect.

2. Aş putea spune „da“ şi aş simţi că mint. Aş putea spune „nu“ şi aş simţi că mint. Aş putea spune „poate“ şi aş simţi că evit răspunsul. Dacă am învăţat ceva din această viaţă e că fericirile şi nefericirile au şi bizarul obicei de a-şi schimba etichetele între ele, aşa că răspunsul pe care l-aş scrie acum ar putea deveni obsolet, sau de-a dreptul o glumă proastă, în momentul apariţiei sale în revistă. Întrebarea la care însă mi-ar plăcea să ştiu răspunde e dacă viaţa mea şi-ar dori să fie retrăită de mine sau ar prefera un personaj mai maleabil şi mai uşor de strunit, cu adevărat conştient că tot ce face e într-un fel sau altul pentru el însuşi şi nu doar spre a sluji unui scop străin de sine.