Gabriela Gheorghişor

1. Nu există o „oră perfectă“ a vieţii mele, fiindcă nici în cele mai fericite momente (da, fericirea este o stare fulgurantă) n-am putut să scap de melancolia sfârşitului. Cum să te gândeşti la perfecţiune, când ştii că moartea este dintru început cuibărită în trupul tău şi al celor pe care-i iubeşti? Şi că toată frumuseţea unei clipe (de dragoste, de creaţie, de trăire artistică) se va risipi ca un fum… Ştiu că sună patetic, dar n-am reuşit niciodată să privesc o frântură de timp al graţiei ca şi cum ar fi un cerc al eternităţii. Numai suferinţele par întotdeauna că nu se mai termină.

2. A doua întrebare îmi aduce aminte de un fragment din Aşa grăit-a Zarathustra de Nietzsche: „Ce-ar fi dacă, într-o zi sau într-o noapte, un demon s-ar strecura la dumneavoastră când sunteţi absolut singuri şi v-ar spune: «această viaţă pe care o trăieşti acum şi pe care ai trăit-o până acum va trebui să o trăieşti încă o dată şi de nenumărate ori; şi nu va fi nimic nou în ea, ci fiecare durere, bucurie, fiecare gând şi fiecare suspin şi totul, oricât de mic sau de important în viaţă se va întoarce din nou, totul la fel, în aceeaşi succesiune – chiar şi acest păianjen şi aceste raze de lună printre copaci şi chiar şi acest moment şi chiar şi eu. Clepsidra eternă a existenţei este răsturnată din nou şi din nou şi tu odată cu ea, grăunte de ţărână». Nu v-aţi arunca la pământ şi l-aţi blestema, scrâşnind din dinţi, pe demonul care v-a vorbit aşa?“. Ba da, aş răspunde. Cioran a glosat îndeajuns despre neajunsul de a te fi născut. Dorinţa de a-ţi retrăi viaţa îmi pare deja o perversiune a spiritului.