DAN GULEA: PROZA LUNGĂ A CRITICII

Redesenarea unei hărţi postbelice a literaturii este o tendinţă evidentă a criticii şi a istoriei literare de astăzi, urmărind atât noi categorii conceptuale, cât şi deceniile postdecembriste, în general slab citite în lucrări de sinteză, aproape necartografiate.

Astfel, Alina Bako scrie o lucrare academică, rezultat al unui proiect european (Vindecarea prin literatură. Reprezentări ale maladiei în romanul românesc (1960-1980), Editura Muzeului Literaturii Române, 2019, 342 p.), unde este propus, cu bune rezultate, un cuplu taxonomic: hipotonie şi hipertonie literară, respectiv afectarea „organismului în întregime“ sau rezistenţa, „când scriitorul încearcă să rămână într-o stare de permanentă concentrare şi atenţie asupra a ceea ce se întâmplă în societate“. Hipotonicii „propun o literatură a unui spaţiu deschis, fără încrâncenări, urmând o mişcare regresivă, de întoarcere, un ritm epic redus, semnificative fiind evenimentele, ele însele întâmplate într-un trecut întunecat“. Sunt romane scrise de Sorin Titel, Romulus Guga, Constantin Ţoiu, George Bălăiţă. În schimb, hipertonicii (cum ar fi Augustin Buzura, Nicolae Breban sau Dumitru Ţepeneag) „creează o literatură tensionată“.

Ambitusul teoretic al „dislocării discursului literar în discurs medical şi ştiinţific“ cuprinde lucrări clasice şi terminologie internaţională (Susan Sontag, cu llness and Metaphor, Foucault din Surveiller et punir, Todorov – cu „schizofrenia socială“), dar şi concepte locale („morfopatologiile“ discutate de Eugen Negrici, „semipatologiile“ lui Carmen Muşat) ale imaginarului social. Este modalitatea prin care o epocă clasică a prozei noastre capătă o altă lectură, cu capitole despre maladie şi discurs totalitar, cu „conştiinţe bolnave“ (Orgolii), mutaţii psihice (Bunavestire şi „boala puterii“), psihoze (Romulus Guga), capitole despre corporalitatea maladivă (Lumea în două zile şi „corpul uman dilematic“, Interval şi „emoţia ca boală a sufletului“, Galeria cu viţă sălbatică şi lumea moralmente bolnavă, ce urmăreşte „demoni imaginari“), despre maladii incurabile pe fundalul urban (Prins de Petru Popescu, Cunoaştere de noapte al lui Ivasiuc), despre epidemie (din nou Ivasiuc, cu Racul, dar şi D.R. Popescu din F) şi despre maladii denumite „onirice“, exemplificate de Ţepeneag (Zadarnică e arta fugii) sau de Sorin Titel (Lunga călătorie a prizonierului).

Funcţia soteriologică a literaturii nu mai poate fi pusă la îndoială, în viziunea Alinei Bako, întrucât aceasta devine „o formă de vindecare şi elucidare a maladiilor totalitarismului care a bântuit societatea românească în a doua jumătate a secolului al XX-lea“.

Bianca Burţa-Cernat selectează şi ea exemple din proză în recentul Simptome şi diagnostice. Eseuri critice despre literatura română contemporană (Editura Muzeului Literaturii Române, 2020, 478 p.), pornind însă de la o critică echilibrată a noilor mode şi modele care s-au instaurat în universitate, cunoscute „din interior“, şi, trebuie spus de la început, fără legătură cu analiza maladiilor din volumul prezentat mai sus. Oricum, este vorba, chiar dacă la modul metaforic, de o perspectivă de extracţie clinică.

Constatându-se transformarea rolului lumii academice (astăzi, „universitatea nu mai furnizează cunoaştere, ci «informaţie» – atent selectată însă şi, în măsura posibilului, livrată împreună cu o anumită interpretare“), se citeşte un protest împotriva tendinţelor tot mai evidente de transformare a profesorilor în funcţionari sau birocraţi, într-un cuvânt împotriva „înregimentării“ acestora.

Eseul „Republica Mondială a Literelor văzută dinspre periferia sud-est europeană“ este o pledoarie pentru echilibru şi raţiune într-o lume a cercetării dominată de metodele cantitative de tip World Literature, cu întrebări şi observaţii legitime precum aceea că „nici literatura chineză, nici cea franceză nu s-au născut în secolul naţiunilor“. Se remarcă lipsa de coerenţă a viziunii integratoare („reţeaua ca metaforă şi model de acţiune culturală/ literară la nivel mondial“), care uniformizează şi care indexează, de pildă, o periferie drept centru – în speţă literaturile est-europene, asimilate conceptului de om de cultură alb, dominator – caracteristic Occidentului: „Sud-Estul european împarte astfel cu Europa occidentală sentimentul de vinovăţie al «omului alb», «imperialist» (…) în virtutea suprapunerii abuzive a noţiunii de occidentalo-centrism cu aceea de eurocentrism“ (en passant, este indexat şi impulsul de autocolonizare – termen inventat de un bulgar, Alexandr Kiossev – „atât de specific nouă, celor de la «marginea» Europei“). Efectele modei trebuie combătute, întrucât rolul criticii literare astăzi, ultraspecializată şi deci edentată de funcţia ei principală, este acela de a vorbi despre „literatură ca literatură“ şi nu ca document sociologic sau sursologic.

Partea cea mai amplă a cărţii parcurge, însă, proza românească, pornind tot de la romanul anilor 1960-1980, pentru a se opri în prezentul cel mai imediat; jaloanele Biancăi Burţa-Cernat pot fi reconfigurate pe harta prozei noastre, pentru că este vorba în principal de reluarea unor articole şi recenzii sau cronici ale unor romane din intervalul 2000-2010, interval ce datează pentru că este privit „la firul ierbii“ (în fond, privită îndeaproape, orice epocă poate data, aducând şi multe „sedimente“), nume precum Petre Barbu sau Radu Aldulescu, Corina Sabău nereuşind să se menţină şi în prezent. Tot într-o anumită sferă a modei actuale pot fi incluse şi cărţile intens mediatizate, semnate de Doina Ruşti, Octavian Soviany, Simona Antonescu – ultimele nume din tabloul literaturii alcătuit de Simptome şi diagnostice.

Excelente sunt însă observaţiile despre acribia Gabrielei Adameşteanu, care îşi reface, la ediţia următoare, unele naraţiuni, precum şi despre alte rescrieri sau „revizuiri“, de felul celor ale lui Octavian Paler, autor foarte prezent şi foarte cotat à l’époque, căzut astăzi în uitare.

Uşor dereglat este şi focusul lui Cătălin Sturza, din Proza românească după 1990. Tradiţie, modele internaţionale şi forţele pieţei (Editura Muzeului Literaturii Române, 2020, 474 p.). Dar ar fi poate prea mult să cerem precizie şi ordine unei astfel de lucrări, care nu este nici pe departe descriptivă la modul istoriei literare, ce ar fi putut aglutina cazuri şi situaţii. Este o viziune transversală asupra prozei noastre în special din anii 1990-2000, urmărind cazurile şi modelele de adaptare a prozatorilor din toate generaţiile, de la Norman Manea şi Nicolae Breban (în calitate de prozatori reprezentativi ai intervalului 1960-1980), la Mircea Cărtărescu, Petru Cimpoeşu, Filip Florian, Dan Lungu, Sorin Stoica, Radu Pavel Gheo sau Liviu Radu.

Scopul este crearea unei „imagini de ansamblu asupra prozei româneşti din primele două decenii şi jumătate“ de după 1989, depăşind judecăţile de valoare ale criticii literare „din presa foiletonistică“. Sturza se alătură şi el observaţiilor Biancăi Burţa-Cernat, constatând că, „cu puţine excepţii, artiştii şi intelectualii par să fi demisionat, în ultimele două decenii şi jumătate, nu numai de la pretenţia de a juca un rol pe scena publică, de la vocaţia lor de militanţi şi de lideri sociali, ci chiar de la arta angajată“, înregistrându-se o transformare în „oameni de publicitate“, „activişti civici“ sau „consilieri de campanie“, „purtători de imagine“ ai unor politicieni. În acelaşi fel se observă şi transformarea marilor romancieri, după 1990, în „mari polemişti“ – exemplele notabile fiind cele ale lui Breban şi Manea.

Termenul central al lucrării lui Cătălin Sturza este postmodernismul, văzut în trei etape sau „teorii şi fenomene istorice“: postmodernismul „original“, apărut în Occident în anii 1960, curent care este urmat de două adaptări ale paradigmei occidentale pe teren românesc: o adaptare din anii 1980, coabitare cu comunismul ce se apropia de implozie, când postmodernismul are o valoare subversivă în spiritul noii generaţii – şi o alta, „deziluzionată“, din postcomunism (în special anii 1990).

Un tablou oarecum inexact, pentru că un autor de ambitusul (inter)naţional al lui Mircea Cărtărescu este analizat, pentru a servi un raţionament sau altul, alături de Dan Lungu sau Petru Cimpoeşu, creându-se o disproporţie flagrantă.

Cu o bibliografie ce se opreşte în urmă cu aproximativ 10 ani, lucrarea lui Cătălin Sturza reflectă un anumit conservatorism (pe care l-am decelat şi la Bianca Burţa-Cernat), potrivit căruia valoarea tinde să fie înlocuită de audienţă, născându-se o lume din care au dispărut criticii (sau au fost înlocuiţi de rating). În fond, popularitatea criticii literare în societate nu a fost niciodată comparabilă, fie şi în cele mai fertile timpuri ale ei, cu cea a celorlalte genuri, existând întotdeauna mode şi „trenduri“ – ba chiar „trendsetteri“?