MIRCEA MOŢ: CONSISTENŢA JOCULUI

Criticul şi universitarul ieşean Bogdan Creţu, autorul admirabilei cărţi despre Dimitrie Cantemir, Inorogul la Porţile Orientului (cea de a doua ediţie a volumului se află în librării) publică la editura Polirom un roman (Cornul inorogului, 2021) care convinge că autenticul critic literar este în egală măsură un prozator de certă vocaţie. Volumul este departe de a putea fi suspectat că se lasă ademenit de structuri şi forme romaneşti tradiţionale sau de intenţia de a rata la modul călinescian „cât mai multe genuri“, pentru a fi ceea ce un I. Negoiţescu socotea romanul comic al marelui crtitic. Oricum, Bogdan Creţu nu are intenţia să rateze. Cornul inorogului nu trebuie perceput ca roman al unui critic, cu tot ceea ce presupune aceasta. Cornul inorogului contează însă cu siguranţă ca expresie a unui joc cu semnificaţii profunde într-un orizont cultural generos, ce presupune în primul rând plăcerea, mărturisită de altfel, a scrisului. „Eu am scris dintr-o pornire ludică, se confesează Bogdan Creţu, dintr-o nevoie de altceva“. Ceea ce contează până la urmă este trecerea (să nu spun „filtrarea“) cuvintelor prin conştiinţa autorului. Scriitorul îşi imaginează cuvintele, caută într-un fel „cuvinte potrivite“ pentru un univers romanesc şi pentru lumea romanului său, pe care o legitimează absolut convingător: „Singura legătură dintre mine şi roman e că toate cuvintele alea au trecut prin capul meu. Că mi le-am putut imagina. Una dintre cele mai fascinante experienţe din viaţa mea. Nu o regret, m-a făcut om“. Cartea nu contează aşadar prin posibile „dâre ale unei realităţi“ şi ideea este subliniată, orientând lectura. („Nu e nimic autobiografic în carte. Cine o citeşte căutând dâre ale unei realităţi pe care crede că o recunoaşte e, o spun fără menajamente, un cititor (sub)mediocru“). Desenul, conturul pare să ia iniţiativa impunându-se într-un univers al cuvintelor imaginate şi al lumii plăsmuite de autor. Romanul reţine atenţia, cu alte cuvinte, ca un joc superior, intelectual, ce nu poate fi separat de experienţa cititorului (pătimaş) de proză (autorul se declară un asemenea cititor), acel cititor care îi declanşează „semenului“ său scriitorul presimţirea câtorva lucruri „dinăuntru“. Într-un fel, romanul lui Bogdan Creţu nu exclude ideea unui pact al cititorului cu scriitorul, aflaţi în aceeaşi fiinţă. Textul romanului contează în felul acesta şi din alt punct de vedere: „Am învăţat enorm scriind Cornul inorogului. Sunt un cititor de proză pătimaş, dar cred că am devenit un cititor de proză mai bun. Măcar pentru că am pre­simţit dinăuntru câteva lucruri. Aş putea să mă prefac smerit şi să spun că am scris şi eu un roman, nu am pretenţii. Dar aş minţi“.

Cornul inorogului mizează mult pe trimiterile la mari motive literare şi la mari scriitori. Realitatea romanului lasă impresia că se ordonează de multe ori după imaginarul Cărţii, fără ca romanul să fie marcat de livresc. Liniile esenţiale ale scenariului epic susţin ideea. Relaţia universitarului şi scriitorului Dinu Zărnescu cu tatăl său trimite la un Kafka, dar şi la alţi prozatori, pe care personajul îi invocă de altfel: „Pur şi simplu tatăl lui era, cum citise mai târziu la Kafka, prea puternic pentru el, părea un fel de tiran şi se străduise în ultimii ani, de când tatăl se îmbolnăvise, să priceapă de ce simţea temperatura atât de înaltă a personalităţii lui, pentru că nu era nici violent, nici brutal, era mai degrabă distant, închis în sine…“. Tatăl se identifică cu un Dumnezeu care controlează atent destinul personajului: „Dar tatăl lui nu lovea, era ca un dumnezeu care nu pedepseşte simplu“. Dinu Zărnescu fuge în fond de realitate, nu este capabil să şi-o asume, şi caută refugiul în imaginar: „Avea cumva impresia, şi a jubilat când, în liceu, citind seria de Opere Kafka în traducerea lui Mircea Ivănescu, a găsit aceeaşi senzaţie la scriitorul din Praga, că trăieşte ca efect al milei tatălui“. Tot ce i se întâmplă ar trebui să repete un model sever, dar, totuşi, realitatea se sustrage perfid: „Abia împlinise 33 de ani. La 33 de ani, fiul trebuie să moară, nu tatăl. Asta dacă tatăl este nemuritor. Dar uite că nu e“.

Îmi place să cred că romanul nu se numeşte întâmplător Cornul inorogului. „Cornul indropului, cum îl numesc, de regulă, scrierile noastre mai vechi,– se menţionează într-un dicţionar de simboluri – se consideră a fi un simbol pur masculin. Fiind însă aşezat în frunte (sediul gândirii), el reprezintă instinctul erotic sublimat, animalitatea spiritualizată, deşi există păreri despre caracterul hermafrodit sau chiar androgin al acestei fiinţe mito-simbolice“ (Ivan Evseev, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Vox, 2007, p. 227). Titlul trădează evident atitudinea aurorului. Într-un alt dicţionar, se menţionează că acest „corn unic poate simboliza o etapă pe calea diferenţierii: de la creaţia biologică (sexualitate) la dezvoltarea psihică (unitate asexuală) şi până la sublimare sexuală. Cornul unic a fost comparat cu un falus psihic: simbolul virginităţii spirituale. Alchimiştii vedeau în inorog imaginea hermafroditului, ceea ce este un contrasens întrucât în loc să reunească dubla sexualitate, inorogul transcende sexualitatea. În evul mediu devenise simbolul încarnării Cuvântului lui Dumnezeu în sânul Fecioarei Maria“ (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri, Volumul 2, Bucureşti, Editura Artemis, 1995, p. 216).

Erotismul devine pentru Dinu Zărnescu o modalitate de a descoperi şi trăi realitatea. Femeile lui sunt dezbrăcate, lor trebuie să li se înlăture veşmintele pentru ca personajul să se poată iluziona că are un contact concret cu realitatea, chiar dacă aceasta este a trupului. Dinu are într-adevăr în minte clişee şi speră ca în scris să îndrăznească „ce nu a îndrăznit în viaţă, deşi nu aşa se face, scrisul trebuie să vină din viaţă, nu invers, ah, clişeele şi adevărurile lor lipsite de imaginaţie!“ Erotismul nu este deloc gratuit şi el are semnificaţie pentru un personaj ce doreşte să reuşească în scris; este, într-un fel, legat de convenţie şi de artă, la care Dinu Zărnescu speră să aibă acces: „Ştia care era primul prag şi aştepta să vadă care îi va fi reacţia: intrarea în spaţiul muzeal, adică în convenţie (…) se făcea printr-un spaţiu strâmt, printr-un fel de canat îngustat de un bărbat şi o femeie( …) de o femeie şi un bărbat, ambii goi“. De altfel, Diana „era fascinată de el, de nebunia lui, de tensiunea lui, de modul dramatic în care se chinuia să combine scrisul cu viaţa, arta cu viscerele, textul cu carnea“.

Reţine atenţia în mod deosebit finalul romanului. Laureata Nobelului, Iza Weingold, cea care, violată de trei ofiţeri de securitate, a rămas cu un „copil făcut cu poporul român“, îl scoate pe Dinu Zărnescu din „propria sa viaţă“, unde obţinuse totul uşor, fixându-se într-o formă de superficialitate, pentru că aşa socotea scrisul, o formă de a mai trage un strat de var între el şi lume“. Iza Weingold îl ia într-o călătorie având ca punct final Parisul, loc unde scriitoarea şi-ar putea aştepta sfârşitul („dacă e să mor, deşi nu sunt sigură, Parisul ar fi singurul loc unde se poate întâmpla măgăria“). Dinu Zărnescu are sentimentul, poate pentru prima dată, că e viu, că trăieşte: „Soarele se ridică arogant./Dinu accelerează, simte că trăieşte, maşina parcă zboară,/e viu, viu,/viu,/accelerează/accelerează/accelerează“. Cu menţiunea că forma aceasta de a fi viu nu este una autentică, câtă vreme dirijat, nu a avut acces la ea prin condiţia sa de scriitor. Cuvintele Izei din final reţin atenţia: „şi vocea Izei/să nu simplificăm istoria literarurii“. Semnificative pentru condiţia personajului şi pentru atitudinea detaşată a autorului!

Cornul inorogului este în ultimă instanţă un simbol, dar şi un punct privilegiat pe care şi-l rezervă scriitorul pentru a avea o anumită perspectivă asupra romanului şi a receptării sale.