Georg Trakl: Proze

Traducere de George State

 

Tărîmul visului

Un episod

Uneori trebuie să-mi amintesc din nou acele zile de linişte, care pentru mine sînt precum o viaţă minunată, trăită fericit, de care puteam să mă bucur fără tăgadă, ca de un dar primit din mîini necunoscute, binevoitoare. Şi-mi revine atunci în memorie acel orăşel din josul văii, cu străzile-i largi, prelungindu-se printr-o alee lungă de tei magnifici, cu-ntortocheatele-i uliţe laterale, umplute de vieţile secrete şi plăsmuitoare ale negustorilor şi meşteşugarilor – şi cu vechea fîntînă a oraşului în mijlocul pieţei, susurînd visător în lumina soarelui, şi unde seara şoapta-ndrăgostiţilor se confundă cu freamătul apei. Însă oraşul pare să viseze la o viaţă trecută.

Iar colinele blînd ondulate, deasupra cărora se-ntind, solemne şi tăcute, pădurile de brazi, separă valea de lumea exterioară. Vîrfurile se mlădiază molcom după cerul senin, îndepărtat, şi-n această atingere a cerului cu pămîntul, universul pare un crîmpei de patrie. Chipuri de oameni îmi vin dintr-odată în minte, iar vieţile lor trecute reînvie în faţa mea, cu toate măruntele dureri şi bucurii pe care aceşti oameni şi le-au putut destăinui unul altuia fără sfială.

Am trăit opt săptămîni în această izolare; pentru mine, aceste opt săptămîni sînt precum o parte desprinsă, separată a vieţii mele – o viaţă pentru sine –, plină de o fericire tinerească, de nerostit, plină de un dor puternic după lucruri frumoase, îndepărtate. Sufletul meu de efeb a primit aici, pentru întîia oară, pecetea unei mari experienţe.

Mă văd iarăşi ca şcolar în căsuţa cu o mică grădină în faţă, care, puţin în afara oraşului, era ascunsă cu totul de copacii şi tufele din preajmă. Locuiam acolo într-o cămăruţă la mansardă, decorată cu vechi tablouri bizare, decolorate, şi multe seri am irosit visînd în linişte, iar liniştea primea şi păstra reveriile mele de efeb înălţate pînă la cer, smintit-fericite, şi adesea mi le înapoia destul de tîrziu – în orele de crepuscul. Tot adesea coboram seara pînă la bătrînul meu unchi, care îşi petrecea aproape întreaga zi lîngă Maria, fiica lui bolnavă. Apoi, ore de-a rîndul, stăteam împreună toţi trei, în tăcere. Vîntul de seară, călduţ, adia la fereastră şi purta pînă la urechile noastre tot felul de zgomote confuze, care închipuiau o vedenie nelămurită. Iar aerul era plin de mireasma puternică şi-mbătătoare a trandafirilor ce-nfloreau lîngă gardul grădinii. Noaptea se furişa domol în odaie şi după aceea mă ridicam în picioare, spuneam „Noapte bună“ şi urcam în camera mea, să mai visez acolo un ceas la fereastră, în noapte.

La-nceput simţeam în preajma micuţei bolnave ceva ca o strîngere de inimă, plină de teamă, care s-a preschimbat mai tîrziu într-o sfială sacră, plină de veneraţie, în faţa acestei dureri mute şi straniu tulburătoare. Cînd o vedeam, o presimţire sumbră se ivea-n mine, că ea va trebui să moară. Iar apoi mi-a fost frică s-o mai privesc.

Cînd peste zi umblam haihui prin păduri, simţindu-mă atît de vesel în singurătate şi linişte, cînd după aceea, ostenit, mă tolăneam pe muşchi şi mă uitam ore-n şir la cerul senin, strălucitor, în a cărui vastitate puteai privi, cînd mai apoi un profund şi straniu sentiment de fericire mă-mbăta, gîndul îmi fugea subit la Maria cea suferindă – şi mă ridicam în picioare şi rătăceam fără ţintă de jur împrejur, copleşit de gînduri inexplicabile, iar în cap şi-n inimă simţeam o apăsare surdă, încît mi-aş fi dorit să plîng.

Şi cînd seara străbăteam uneori străzile prăfuite, umplute de mireasma teilor înfloriţi, şi vedeam perechi şoptitoare stînd în umbra copacilor; cînd vedeam doi oameni strîns lipiţi unul de altul, de parcă-ar fi o singură fiinţă, plimbîndu-se domol pe lîngă fîntîna ce susura încet sub clar de lună, iar un fior fierbinte şi plin de presimţiri mă cuprindea, atunci îmi venea-n minte bolnava Maria; m-a năpădit apoi un dor nelămurit după ceva oarecum inexplicabil, şi brusc m-am văzut hoinărind cu dînsa în josul străzii, braţ la braţ, în umbra teilor înmiresmaţi. Şi-n ochii mari şi sumbri ai Mariei scînteia o lucire stranie, iar luna făcea ca faţa ei slabă să apară tot mai palidă şi mai transparentă. Pe urmă am fugit sus, în cămăruţa mea de la mansardă, m-am rezemat de fereastră, am ridicat privirea la cerul profund întunecat, de unde stelele păreau să se fi stins, şi ore de-a rîndul m-am lăsat în voia visurilor haotice şi-ameţitoare, pînă m-a biruit somnul.

Şi totuşi – şi totuşi n-am schimbat cu Maria cea suferindă mai mult de zece cuvinte. Ea nu vorbea niciodată. Doar am stat ore-n şir lîngă dînsa şi m-am uitat la faţa ei bolnavă, îndurerată, şi-am simţit mereu că trebuie să moară.

Zăceam pe iarbă în grădină şi inspiram mireasma a o mie de flori; ochiul meu se-mbăta de culorile scînteietoare ale-nfloririi, inundate de lumina soarelui, şi ascultam liniştea din văzduh, numai din cînd în cînd întreruptă de chemarea la-mperechere a unei păsări. Percepeam fermentul pămîntului fertil şi-năbuşitor, această forfotă misterioasă a vieţii veşnic plăsmuitoare. Simţeam atunci, sumbru, măreţia şi frumuseţea vieţii. Şi tot atunci aveam impresia că lumea îmi aparţinea. Dar în acel moment am aruncat o privire la fereastra bovindoului. Am văzut-o stînd acolo pe bolnava Maria – tăcută şi nemişcată, cu ochii închişi. Iar toate cugetările mele erau din nou atrase de durerea acestei fiinţe şi rămîneau acolo – deveneau o năzuinţă chinuitoare, doar cu sfială mărturisită, pe care o credeam tainică şi-ncîlcită. Şi-am părăsit sfios, în tăcere, grădina, de parcă n-aş avea niciun drept să mai zăbovesc în acest templu.

De cîte ori treceam pe lîngă zăplaz, rupeam, ca dus pe gînduri, unul dintre trandafirii mari, roşu-aprins, grei de mireasmă. Pe cînd eram gata să lunec încet prin dreptul ferestrei, am zărit răsfrîngîndu-se pe drumul pietruit umbra gingaşă, tremurătoare a chipului Mariei. Iar umbra mea o atingea pe-a ei ca-ntr-o-mbrăţişare. Chiar atunci, ca stăpînit de-un gînd nestatornic, am intrat pe fereastră şi-am pus în poala Mariei trandafirul pe care abia îl rupsesem. Apoi am plecat pe furiş, de parcă m-aş fi temut să nu fiu prins asupra faptului.

De-atîtea ori s-a repetat această-ntîmplare măruntă pe care-o credeam atît de-nsemnată! Nici nu mai ştiu. Pentru mine e ca şi cum aş fi pus în poala bolnavei Maria o mie de trandafiri, ca şi cum umbrele noastre s-ar fi îmbrăţişat de nenumărate ori. Niciodată Maria n-a pomenit acest episod; însă-am simţit din lucirea ochilor ei mari şi scînteietori că o făcea fericită.

Poate că aceste ore, cînd noi doi stăteam împreună-n tăcere, bucurîndu-ne de o fericire mare, calmă şi adîncă, erau atît de frumoase, încît nu mi-aş fi dorit altele mai frumoase. Bătrînul meu unchi ne-a lăsat liniştit în voia noastră. Dar într-o zi, cînd stăteam cu el în grădină, în mijlocul tuturor florilor scînteietoare, deasupra cărora pluteau mari fluturi galbeni, mi-a zis cu o voce stinsă şi-ngîndurată: „Sufletul tău e atras de durere, băiete“. Şi imediat mi-a pus mîna pe creştet şi părea că voia să mai spună ceva. Însă a tăcut. Poate că nici măcar n-a ştiut ce trezise astfel în mine şi ce anume, de-atunci, a reînviat cu vigoare în mine.

Într-o zi, pe cînd am intrat iarăşi pe fereastră, unde Maria stătea ca de obicei, am văzut că faţa îi era palidă şi-ncremenită-n moarte. Razele soarelui lunecau peste chipul ei luminos, gingaş; părul ei auriu, despletit, flutura în vînt, iar pentru mine era de parcă n-ar fi secerat-o vreo boală, de parcă-ar fi murit fără pricină – o taină. I-am pus în mînă ultimul trandafir, l-a luat cu ea.

Curînd după moartea Mariei am plecat în metropolă. Dar amintirile acelor zile de linişte pline de strălucirea soarelui au rămas vii în mine, mai vii poate decît prezentul zgomotos. Nu am mai revăzut niciodată orăşelul din josul văii – da, sînt reticent să-l vizitez din nou. Cred că n-aş fi în stare, deşi mă mai năpădeşte uneori un dor puternic după acele lucruri veşnic tinere ale trecutului. Căci ştiu, doar în zadar aş căuta ceea ce s-a dus fără urmă; nu aş mai găsi acolo ceea ce încă mai este viu numai în memoria mea – precum ziua de azi –, iar asta nu ar fi pentru mine decît o caznă inutilă.

 

 

Din potirul de aur

 

Baraba

 

O fantezie

S-a-ntîmplat însă la aceeaşi oră, cînd l-au dus pe Fiul Omului spre Golgota, acesta fiind locul unde-s executaţi tîlharii şi ucigaşii.

S-a-ntîmplat la aceeaşi oră-naintată şi-ncinsă, cînd lucrarea lui s-a săvîrşit.

S-a-ntîmplat că la aceeaşi oră o mare mulţime de oameni cutreiera gălăgioasă străzile din Ierusalim – iar în mijlocul norodului păşea Baraba, ucigaşul, şi-şi purta capul înălţat cu semeţie.

Şi-n juru-i erau tîrfe înzorzonate, cu buzele boite în roşu şi cu feţele sulemenite, ţinîndu-se după el. Şi-n juru-i erau bărbaţi, ai căror ochi priveau beţi de vin şi desfrîuri. În tot ce vorbeau pîndea însă păcatul cărnii lor, iar înfăţişarea destrăbălată le vădea gîndurile.

Mulţi dintre cei care-ntîlneau alaiul beat i se alăturau şi strigau: „Trăiască Baraba!“ Şi răcneau cu toţii: „Baraba să trăiască!“ Cineva a strigat chiar „Osana!“ Pe celălalt însă-l loveau – deşi cu numai cîteva zile în urmă îi strigaseră „Osana!“ Celui care venise-n oraş ca un rege, şi-i presăraseră-n cale ramuri proaspete de finic. Dar astăzi presărau trandafiri roşii şi chiuiau: „Baraba!“

Şi pe cînd treceau prin faţa unui palat, au auzit înăuntru sunet de strune, şi rîsete, şi zarva unui mare ospăţ. Iar din casă păşi un om tînăr în veşmînt scump de sărbătoare. Părul îi lucea de uleiuri parfumate, iar corpul îi miresma de la cele mai preţioase esenţe ale Arabiei. Ochii îi scînteiau de plăcerile ospăţului şi zîmbetul gurii îi era lasciv de la sărutările iubitei sale.

Cînd tînărul îl recunoscu pe Baraba, păşi în faţă şi grăi astfel:

„Intră-n casa mea, o Baraba, şi odihneşte-te pe cele mai moi perne ale mele; intră, o Baraba, iar servitoarele mele îţi vor unge trupul cu cele mai preţioase pomezi de nard. La picioarele tale, o fecioară îţi va cînta din lăută cele mai dulci melodii şi din cele mai preţioase cupe îţi voi oferi vinul meu cel mai încins. Iar în vin am s-arunc cele mai splendide perle-ale mele. O Baraba, fii astăzi oaspetele meu – şi-a oaspetelui va fi-n această zi iubita mea, care-i mai frumoasă decît aurora primăverii. Intră, Baraba, şi încunună-ţi fruntea cu trandafiri, bucură-te-n ziua aceasta, cînd acela va muri, cel căruia i-au pus pe cap coroană de spini“.

Iar după ce tînărul grăi aşa, norodul îl aclamă şi Baraba urcă treptele de marmură, asemenea unui învingător. Tînărul luă trandafirii care-i încununau capul şi-i aşeză în jurul tîmplelor ucigaşului Baraba.

Apoi intră-n casă împreună cu dînsul, în timp ce norodul de pe străzi chiuia.

Baraba se odihni pe pernele moi; servitoarele îi ungeau trupul cu cele mai alese pomezi de nard şi la picioarele sale răsuna cel mai fermecător sunet de strune al unei fecioare, şi-n poală-i şedea iubita tînărului, care era mai frumoasă decît aurora primăverii. Şi răsunau chicote – iar oaspeţii
se-mbătau de plăceri nemaiauzite, ei, care toţi erau duşmani şi batjocoritori ai Celui unic – fariseii şi slugile preoţilor.

La o anumită oră, tînărul porunci să se facă tăcere, şi-ntreaga zarvă-ncetă.

Chiar atunci tînărul îşi umplu cupa de aur cu vinul cel mai ales, iar în pahar vinul deveni precum sîngele-ncins. Aruncă o perlă-năuntru şi-i oferi cupa lui Baraba. Tînărul înşfăcă o cupă din cristal şi toastă:

„Nazarineanul e mort! Trăiască Baraba!“

Şi toţi cei din încăpere chiuiau:

„Nazarineanul e mort! Trăiască Baraba!“

Şi norodul de pe străzi răcnea:

„Nazarineanul e mort! Trăiască Baraba!“

Dar soarele s-a stins brusc, pămîntul s-a zdruncinat din temelii şi o groază nemăsurată a străbătut lumea. Iar creaţia lui Dumnezeu s-a cutremurat.

La aceeaşi oră s-a-nfăptuit lucrarea mîntuirii.

 

 

Din potirul de aur

 

Maria Magdalena

 

Un dialog

În faţa porţilor oraşului Ierusalim. Se face seară.

 

agathon: E timpul să ne reîntoarcem în oraş. Soarele a scăpătat şi amurgeşte de-acum peste oraş. S-a făcut foarte linişte. – Dar de ce nu răspunzi, Marcellus; de ce priveşti atît de absent în depărtare?

marcellus: Mă gîndeam la cum acolo, în depărtare, marea scaldă malurile acestei ţări; mă gîndeam la cum dincolo de mare se-nalţă pînă la stele Roma eternă, asemănătoare zeilor, unde nicio zi nu-i lipsită de sărbătoare. Şi iată-mă aici, pe pămînt străin. La toate-acestea mă gîndeam. Dar am uitat. Probabil e timpul să te reîntorci în oraş. Amurgeşte. Iar la asfinţit, o tînără aşteaptă cu nerăbdare în faţa porţilor oraşului lui Agathon. Nu o lăsa să te-aştepte, Agathon, nu-ţi lăsa iubita s-aştepte. Îţi spun, femeile din această ţară sînt foarte ciudate; ştiu, sînt pline de taine. Nu-ţi lăsa iubita s-aştepte; căci nu se ştie niciodată ce se poate-ntîmpla. Ceva-ngrozitor se poate-ntîmpla într-o clipită. Nicio clipă nu trebuie irosită.

agathon: De ce-mi vorbeşti aşa?

marcellus: Socot că, dacă-i frumoasă, nu trebuie să-ţi laşi iubita s-aştepte. Îţi spun, o femeie frumoasă e ceva în veci inexplicabil. Frumuseţea femeii este o taină. E de nedezlegat. Nu se ştie niciodată ce poate-nsemna o femeie frumoasă, ce-a fost silită să facă. Asta e, Agathon! Ah – am cunoscut una. Am cunoscut una, am văzut lucruri pe care nu le voi pricepe niciodată. Niciun om nu le-ar putea pricepe. Nu intuim niciodată cauza evenimentelor.

agathon: Ce-ai văzut? Te rog, povesteşte-mi mai multe!

marcellus: Hai să mergem. Se pare că a venit momentul cînd pot vorbi fără să mă-ngrozesc de propriile mele cuvinte şi gînduri. (Mergeau domol înapoi pe drumul către Ierusalim.)

marcellus: S-a petrecut într-o noapte de vară, încinsă, cînd febra pîndea în aer şi luna zăpăcea simţurile. Atunci am văzut-o. Într-un mic birt. Ea dansa acolo, dansa în picioarele goale pe un covor scump. Niciodată n-am văzut o femeie dansînd mai frumos, mai ameţitor; ritmul corpului ei mă făcea să intuiesc vedenii sumbre şi stranii, încît frisoane fierbinţi îmi zguduiau corpul. Pentru mine era ca şi cum această femeie mînuia în dans lucruri invizibile, splendide, secrete, ca şi cum îmbrăţişa fiinţe asemănătoare zeilor, de nimeni văzute, ca şi cum săruta buze roşii care se aplecau doritoare spre ale dînsei; mişcările ei arătau patima cea mai puternică; părea ca şi cum ar fi copleşită de-alinturi. Părea să vadă lucruri pe care noi nu le vedeam şi-n dans le mînuia, savurîndu-le în extazele fabuloase ale corpului ei. Poate că-şi ridica gura spre fructe dulci, alese, şi sorbea vin arzător cînd îşi lăsa capul pe spate, iar privirea îi era-ndreptată în sus, doritoare. Nu! N-am înţeles asta, însă toate erau straniu de vii – erau acolo. Şi-apoi ne-a căzut la picioare, fără veşminte, acoperită doar de părul ei. Era de parcă noaptea, un ghem negru, s-ar fi îngrămădit în părul ei şi-ar fi ascuns-o de noi. Dar ea s-a dăruit, şi-a dăruit trupul superb, l-a dăruit oricui îl voia. Am văzut-o iubind cerşetori şi oameni obişnuiţi, am văzut-o iubind prinţi şi regi. Era cea mai superbă hetairă. Trupul ei era un vas preţios al bucuriei, cum lumea n-a văzut altul mai frumos. Viaţa ei aparţinea numai plăcerilor. Am văzut-o dansînd la ospeţe şi trupul îi era copleşit de trandafiri. Ea stătea-n mijlocul trandafirilor scînteietori precum o floare abia-nflorită, neasemuit de frumoasă. Am văzut-o-ncununînd cu flori statuia lui Dionysos, am văzut-o-mbrăţişînd marmura rece la fel cum îşi îmbrăţişa iubiţii, sufocîndu-i cu sărutările ei înfocate, febrile. – Iar apoi a venit unul care-a trecut în tăcere, fără gesturi, îmbrăcat într-un ciliciu, cu picioarele pline de praf. A trecut şi s-a uitat la dînsa – şi dus a fost. Însă ea L-a urmărit încremenită – şi-a mers, a mers, şi l-a urmat pe-acel profet bizar, care probabil o chemase cu ochii, I-a urmat chemarea şi I-a căzut la picioare. S-a umilit în faţa Lui – şi-a ridicat privirea către El ca spre un zeu; L-a slujit la fel cum L-au slujit bărbaţii care erau în jurul Lui.

agathon: Încă n-ai ajuns la final. Simt că vrei să mai spui ceva.

marcellus: Nu ştiu mai mult. Nu! Dar într-o zi am auzit că voiau să-l răstignească pe-acel profet ciudat. Am auzit-o de la Pilat, guvernatorul nostru. Şi-atunci am vrut să merg spre Golgota, am vrut să-l văd pe Acela, să-L văd murind. Poate că mi s-ar fi revelat o întîmplare tainică. Am vrut să mă uit în ochii Săi; poate ochii Săi ar fi putut să-mi vorbească. Cred că mi-ar fi vorbit.

agathon: Totuşi n-ai mers!

marcellus: Eram pe drum într-acolo. Dar m-am întors. Căci am simţit că i-aş întîlni pe cei îngenuncheaţi în faţa crucii, rugîndu-I-se, pîndind ultima suflare a vieţii Sale. În extaz. Aşa că m-am întors din nou. Şi mi-a rămas neclar ce s-a petrecut.

agathon: Dar acel Om bizar? – Nu, să nu mai vorbim despre asta!

marcellus: Hai să păstrăm tăcerea în această privinţă, Agathon! Nu mai putem face nimic. – Uite, Agathon, ce licăr straniu de-ntunecat mocneşte în nori. Ai crede că-ndărătul norilor s-a-nvîlvorat un ocean de flăcări. Un foc divin! Iar cerul e ca un clopot albastru. E ca şi cum l-ai auzi răsunînd în tonuri solemne, adînci. S-ar putea chiar bănui că acolo sus, la înălţimi inaccesibile, are loc ceva despre care nu se va şti niciodată. Dar uneori îl poţi presimţi, cînd liniştea cea mare a pogorît pe pămînt. Şi totuşi! Totul e foarte confuz. Zeilor le place să ne dea nouă, oamenilor, ghicitori de nedezlegat. Pămîntul însă nu ne salvează de viclenia zeilor; căci şi el e plin de amăgiri ale simţurilor. Mă zăpăcesc şi lucrurile, şi oamenii. Negreşit! Lucrurile sînt deosebit de tăcute! Iar sufletul omului nu-şi divulgă tainele. Cînd întrebi, el tace.

agathon: Vrem să trăim fără să punem întrebări. Viaţa e plină de frumuseţe.

marcellus: Multe nu le vom şti niciodată. Da! Şi de-aceea ar fi de dorit să uităm ceea ce nu ştim. Destul despre asta! Aproape ne-am atins ţelul. Uite cît de pustii sînt străzile. Nu zăreşti nici măcar un om. (Se stîrneşte un vînt.) Acesta-i un glas care ne spune că se cuvine să privim în sus către stele. Şi rămîne tăcut.

agathon: Uite, Marcellus, ce-nălţate-s grînele-n lanuri. Fiecare lujer se pleacă la pămînt – greu de rod. Vor fi zile minunate de seceriş.

marcellus: Da! Zile de sărbătoare! Zile de sărbătoare, Agathon!

agathon: Am să merg cu Rahela prin holde, prin lanurile binecuvîntate, grele de rod! O tu, splendoare a vieţii!

marcellus: Ai dreptate! Bucură-te de tinereţe. Numai tinereţea e frumuseţe! Cît despre mine, se cade să pribegesc în beznă. Aici ni se despart drumurile. Pe tine te-aşteaptă cu nerăbdare iubita, pe mine – tăcerea nopţii! Rămîi cu bine, Agathon! Va fi o noapte minunată. Poţi zăbovi mult timp în aer liber.

agathon: Şi poţi să ridici privirea spre stele – spre marea serenitate. Am să merg bucuros pe drumul meu şi-am să proslăvesc frumuseţea. Aşa poţi să te cinsteşti şi pe tine, şi zeii.

marcellus: Să faci cum ai spus, şi vei face bine! Rămîi cu bine, Agathon!

agathon (meditativ): Vreau să te mai întreb ceva. Nu te gîndi că te întreb asta. Cum se numea profetul acela bizar? Zi!

marcellus: La ce-ţi foloseşte s-o ştii!
I-am uitat numele. Ba nu! Îmi amintesc. Îmi amintesc. Se numea Isus şi era din Nazaret!

agathon: Îţi mulţumesc! Rămîi cu bine! Zeii să-ţi fie prielnici, Marcellus. (Iese.)

marcellus (pierdut pe gînduri): Isus! – Isus! Şi era din Nazaret. (Pleacă la drum domol şi-ngîndurat. S-a făcut noapte şi pe cer scînteiază nenumărate stele.)

 

 

Dezolare

 

1

Nimic nu mai întrerupe tăcerea dezolării. Norii se perindă peste sumbrele, străvechile vîrfuri ale copacilor şi se oglindesc în apele albastru-verzui ale lacului, ce pare un hău. Şi neclintită se odihneşte, ca scufundată-ntr-o resemnare plină de jale, întinderea apei – zi de zi.

În mijlocul lacului tăcut, un castel răsare dintre nori, cu turnurile şi-acoperişurile ascuţite şi sparte. Buruieni cresc pe zidurile negre, crăpate, iar lumina soarelui ricoşează de ferestrele oarbe, rotunde. În curţile mohorîte şi-ntunecate zboară de jur împrejur porumbeii, căutîndu-şi un ascunziş în găurile din pereţi.

Par să se teamă de ceva, căci zboară agitaţi şi sfioşi spre fereastră. Jos în curte, fîntîna arteziană susură-ncetişor. Din cînd în cînd, porumbeii-nsetaţi beau din tipsia de bronz a fîntînii.

Prin coridoarele-nguste şi prăfuite ale castelului se stîrneşte uneori un suflu-nfrigurat, apăsător, încît liliecii prind să fîlfîie înspăimîntaţi. Nimic altceva nu tulbură liniştea profundă.

Încăperile sînt totuşi negre de praf! Înalte, şi goale, şi reci, şi pline de lucruri abandonate. Prin ferestrele oarbe vine cîteodată un sclipăt mic, infim, pe care bezna îl înghite iarăşi. Trecutul a murit aici.

Cîndva, el a-ncremenit aici într-un trandafir unic, schimonosit. Vremea trece nepăsătoare pe lîngă lipsa lui de existenţă.

Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.

 

2

Nimeni nu se mai îndură să intre-n parc. Ramurile copacilor se-nvălătucesc de-o mie de ori, întregul parc nefiind altceva decît o unică, gigantică vietate.

Şi sub bolta uriaşă de frunze apasă noaptea eternă. Şi tăcerea profundă! Şi aerul e-mbibat de aburii putregaiului!

Uneori însă parcul se trezeşte din visele grele. Atunci îşi revarsă amintirile despre recile nopţi înstelate, despre locurile secrete ascunse-n adînc, unde iscodea sărutări febrile şi-mbrăţişări, despre nopţile de vară pline de fast incandescent şi măreţie, cînd luna, pe un fundal negru, nălucea imagini încîlcite, despre oamenii care, cu politeţe graţioasă, i se plimbau în cadenţă pe sub bolta de frunze, şoptindu-şi cuvinte dulci, nebuneşti, însoţite de zîmbete ce promiteau multe.

Iar apoi parcul se scufundă din nou în somnu-i de moarte.

Umbrele fagilor roşii şi ale brazilor se leagănă pe ape, şi-un murmur trist, apăsător vine din adîncurile lacului.

Lebede plutesc domol, imobile, rigide, prin şuvoaiele sclipitoare, îndreptîndu-şi în sus gîturile zvelte. Plutesc mai departe! Jur-împrejurul castelului abandonat! Zi de zi!

Crini palizi cresc la marginea lacului, chiar printre ierburile-n culori ţipătoare. Iar umbrele pe care le-aruncă în apă sînt încă mai palide.

Şi cînd acestea pier, vin altele din adîncuri. Şi-s precum mîinile mici, defuncte ale femeilor.

Peşti mari înoată curioşi în jurul florilor palide, cu ochii ficşi, sticloşi, plonjînd iarăşi în adîncuri – fără zgomot!

Iar totul e impregnat de tăcerea părăsirii.

 

3

Şi sus, într-o încăpere dărăpănată din turn, stă contele. Zi de zi.

Urmăreşte norii care se perindă, scînteietori şi puri, peste vîrfurile copacilor. Priveşte cu plăcere soarele mocnind în nori, seara, cînd apune. Trage cu urechea la zgomotele din înălţimi: la ţipătul unei păsări ce trece-n zbor pe lîngă turn sau la şuierul răsunător al vîntului învîrtejit în jurul castelului.

Vede cum parcul îşi doarme somnul greu şi-apăsător, şi priveşte lebedele plutind prin şuvoaiele lucitoare – care înoată în jurul castelului. Zi de zi!

Iar apele au un lustru albastru-verzui. În ape se oglindesc totuşi norii care se perindă pe deasupra castelului; şi umbrele pe care le-aruncă-n şuvoaie scînteiază tot atît de strălucitor şi de pur. Nuferii îi fac semne, precum mîinile mici, defuncte ale femeilor, şi se leagănă, amăgiţi de triste fantasme, după sunetul molcom al vîntului.

Bietul conte se uită la tot ceea ce, muribund, îl înconjoară aici, ca un copilaş rătăcit, deasupra căruia stă o fatalitate, şi care nu mai are putere să trăiască, dispărînd asemeni unei umbre a dimineţii.

Mai trage cu urechea doar la mica, trista melodie a sufletului său: trecutul!

Cînd se face seară, îşi aprinde lampa veche, acoperită de funingine şi citeşte-n tomuri voluminoase, îngălbenite despre măreţia şi splendoarea trecutului.

Citeşte cu inima-ncordată, răsunătoare, pînă cînd prezentul, căruia el nu-i aparţine, se scufundă. Iar umbrele trecutului se ridică – enorme. Şi trăieşte viaţa, superba viaţă a strămoşilor săi.

În nopţile cînd furtuna goneşte-n jurul turnului, încît zidurile vuiesc din temelii şi păsările îi cîrîie la fereastră pline de teamă, pe conte-l cuprinde o tristeţe inexprimabilă.

Pe sufletul său ostenit, bătrîn de cînd veacul, apasă fatalitatea.

Îşi lipeşte faţa de geam şi priveşte afară în noapte. Şi-atunci totul îi apare enorm şi ca-n vis, fantomatic! Şi cumplit. Aude furtuna năvălind prin castel, de parcă voia să măture-afară, împrăştiind în văzduh, tot ce e mort.

Cînd însă imaginea confuză a nopţii se risipeşte ca o umbră redeşteptată – totul e din nou impregnat de tăcerea părăsirii.