Radu Sergiu Ruba

Niciun ritual

 

M-arată cu degetul

Fără să scoată o vorbă

Nu că n-ar avea grai

Îl au

Dar îl ţin pentru altă dată.

 

Pe mine mă arată acuzator

Că i-am pus în genunchi

Crezându-mă icoană

Lată cât peretele

Ca să le cad în cap

Cu reguli tâmpite

Cu risipă de timpuri

Care imperfecte

Care mai mult ca perfecte.

 

Sunt foşti elevi de ai mei

Din urmă cu treizeci şi mai bine de ani.

Pe atunci nu aveau voie

Dar azi

La libertate

Azi se poate

Le-au dat drepturi

Iar degetul lor se ridică

Se îndoaie

Iese printre alte degete

Şi se uită ţintă.

 

La cine?

La mine

Că i-am dus cu vorba

Pe drumuri încâlcite

Pline-n schimb de linii de sosire.

 

I-am tot bătut la cap

Că au ceva de făcut pe lumea asta

O urmă de lăsat

Un nume

Un fum de mireasmă

O dâră de sânge.

 

Iar degetul lor în aer

Acuzator

E drept şi puternic

Au lăsat urme cu el pe vânzări

Pe cumpărări

Pe jurăminte

legăminte

Sugrumări.

 

Ar putea să-mi arate şi adevărul.

Eu n-am ştiut să-l scot la timp din mine.

Dar ei acuma ştiu

Au libertate

Au putere

Au degete care arată calea.

 

Eu nu m-am priceput să le-o arăt.

i-am făcut să scrie cu forţa

plesnindu-i peste degete

Şi lăsându-i să fie târâţi

De scurgerea aceea din ei

Şi chinuită

şi albastră.

 

Au scris

rănile la mâini se văd şi azi.

Scrisul l-au uitat

Dar le-a rămas acolo

Adormit

În falangele şi-n gheara lor.

 

De milă

Numai de milă

Nu-mi iscălesc cu degetul pe frunte.

s-ar întinde-ncet peste mine

Grea

toată povestea noastră

şi desfăşurată

pielea mea pătată de la un capăt la altul

ar bate-o vântul preţ de şapte zile.

 

 

Nimeni în carte

 

Nimeni în cartea aceea

Dintr-o copertă într-alta

Nimeni

Afară de un fel de frumuseţe

Rară

De pus pe toate rănile.

 

Numai că rănile-n ultima vreme

s-au cam închis

au dispărut

iar când dai de cicatrici şi de sechele

toate încep să-ţi zâmbească.

 

E de mers în căutarea războaielor

s-au retras şi ele foarte departe

iar pentru mutilaţii lor

e nevoie de multă frumuseţe.

 

De atâta drum însă

Frumuseţea poate să se stingă

Iar cu ea la cartea aceea

Nu te mai poţi întoarce.

 

Poţi s-o laşi în schimb la rădăcina unor arbori

Că la mirosul ei de leac singuratic

n-o va sfâşia nicio fiară.

 

 

Până la cer

 

de câteva luni

ziua şi noaptea

cerul e tulbure

o cârpă stoarsă

nici nu ştii dacă a fost vreodată altfel.

 

Dar dincolo de spălătura asta

ştii că se foiesc întruna stelele.

 

Erau altădată cuvinte

care te luau şi te duceau până acolo.

Te şi coborau

că nu aveai în tine atâta umbră

cât să te ţină lipit pe cer.

 

Ar fi şi astăzi unele

cuvântul Pustiu bunăoară.

Atâta doar că nu te poţi uita ţintă la el

îţi soarbe privirea cu totul

de eşti silit la-ntoarcere să-ţi pipăi drumul

şi nu ştii dacă te întorci în ochiul tău.

 

Ar fi şi cuvântul Vis

care te poartă însă atât de departe

cât nici nu visai

şi ai nevoie de martori ca s-arăţi

că tu eşti cel ce a plecat din tine

nu altul

că eşti plin de drepturi de-a te-ntoarce

dar n-ai s-o faci niciodată.

 

Ar fi şi alte cuvinte:

alo,

îi strigi unuia care doarme pe o bancă,

Alo!

 

Nu vrei să-i spui nimic

dar îl bagi astfel în seamă,

Alo!

 

Iar el din cuvântul ăsta

se trezeşte şi se uită la cer

ca după exhumare.