Ilie Rad

1. Am început să ţin un jurnal zilnic, din prima zi a anilor de liceu, respectiv la 15 septembrie 1970. L-am continuat în acest ritm vreo 15 ani, până prin 1985, după care am început să notez doar evenimentele importante din viata mea şi din jur (de pildă, am notat la „cald“ evenimentele Revoluţiei de la Cluj, din 1989). Însemnările mi le-am făcut iniţial într-un registru imens, conceput pentru inspecţiile şcolare, pe care l-am găsit aruncat undeva, în internatul Liceului Nr. 1 din Luduş, în prima zi de şcoală. Am folosit consecvent cerneală verde, fără să ştiu de ce. Fiind un volum mare, îl purtam cu mine în excursii, tabere, vizite etc. Aşa se face că am în el autografe de la scriitorii cu care m-am întâlnit (Mircea Dinescu, care venise, în tabăra de la Homorod, la o întâlnire cu cititorii, apoi criticul Nicolae Baltag, fratele lui Cezar Baltag, poetul Gheorghe Istrate, Margareta Labiş, sora lui Nicoale Labiş, mai târziu semnând în el Augustin Buzura, Radu Mareş şi alţii). În cele nouă luni de armată, fiindcă epuizasem catastiful din liceu, mi-am cumpărat un registru mai mic, cu copertă tare, mai uşor de manipulat şi de ascuns. Noroc că, în armată, am fost bibliotecarul unităţii, aşa că am putut scrie pe îndelete în jurnal. Au urmat apoi anii de facultate şi cei trei ani de stagiatură la Timişoara. Fiind repartizat la Timişoara, profesorul Mircea Zaciu s-a oferit să îmi dea trei scrisori de recomandare (fără să îi cer eu acest lucru!), pentru Ion Arieşanu şi Anghel Dumbrăveanu (care erau şefii Orizontului) şi pentru Stela Mirel, decanul Facultăţii de Filologie, cu scopul de a mă ajuta să mă integrez în viaţa intelectuală a frumosului oraş de pe Bega. Cum atunci nu exista xerox, am copiat aceste trei scrisori în jurnal (ca de altfel multe altele), astfel că am putut păstra conţinutul lor.

După căsătorie, mi-a fost clar că nu mai pot ţine un jurnal intim zilnic, pentru că i-aş fi răpit o trăsătură fundamentală a unui jurnal: „liminara sinceritate“, cum spunea Camil Petrescu.

Îmi pare rău că nu am fost consecvent şi nu am notat măcar sporadic impresiile, trăirile, evenimentele. Mi-ar fi fost de mare folos acum, la redactarea memoriilor mele, Viaţa ca un dar.

Să mai spun că, în 2012, am repetat exerciţiul jurnalului zilnic. Am început chiar cu 1 ianuarie şi am terminat cu 31 decembrie 2012. Tot ce am scris atunci am postat pe blogul meu (Blogul lui Ilie Rad). A fost un exerciţiu epuizant, pentru că nu aveam chef să scriu în fiecare zi, dar, mai grav, nu aveam în fiecare zi ceva important de comunicat. Am publicat filele de jurnal şi într-o revistă săptămânală din Bucureşti, iar la un moment dat au ajuns la mine unele opinii nefavorabile, în sensul că „Rad scrie banalităţi în jurnalul său“. Pe măsură ce trece timpul, îmi dau seama că nu toate însemnările mele au fost banalităţi, încât am de gând să public la un moment dat acest jurnal compact (Tudor, băiatul nostru cel mic, mi-a sugerat şi titlul: RADiografii, 2012). Să vedem ce va ieşi. Şi alţii şi-au publicat materialele de pe bloguri. Ştiu că am scris la un moment dat ceva despre lumea noncreştină din Franţa, iar o doamnă din această ţară m-a felicitat pentru curaj. (Peste doi ani avea loc, la Paris, atentatul împotriva revistei Charlie Hebdo, când 12 oameni au fost ucişi şi 11 răniţi în atacul terorist asupra sediului săptămânalului satiric.) Mi s-a făcut frică şi am evitat apoi astfel de subiecte. Jurnalul nu mai era jurnal, dacă ajunsesem să mă autocenzurez!

De ce am ţinut acest jurnal? Nu ştiu! Nu ştiu nici de ce păstram biletele de autobus sau de tren, pe care scriam data deplasării. Credeam că sunt, ca şi paginile de jurnal, urme importante în viaţa mea!

2. Dacă este vorba de o mare personalitate politică, literară, culturală etc., jurnalul este lipsit din start de sinceritate, poate pentru că autorii acestor jurnale ştiu că ele vor fi publicate cândva şi vor să-şi creeze în posteritate o imagine cât mai favorabilă.

Singurele jurnale de o sinceritate absolută, de netăgăduiut, sunt cele semnate de fetiţele-adolescente Anna Frank (Amsterdam) şi Lena Mukhina (Leningrad), ambele jurnale fiind scrise în oraşe ocupate de armata nazistă. Jurnalul Annei Frank, de pildă, a fost tradus în 65 de limbi şi s-a vândut în 30 de milioane de exemplare!

3. Cred că jurnalul poate fi o „încercare de autopsihoterapie“, de exorcizare a răului inoculat în tine de societate, de un regim politic, de o anumită colectivitate. Mă gândesc la jurnalele lui Mircea Zaciu sau N. Steinhardt.

4. Din punctul de vedere al istoricului literar, consider că Jurnalul lui Titu Maiorescu este cel mai important, urmat de Jurnalul lui Mihail Sebastian şi Jurnalul lui Mircea Zaciu. (Apropo de Jurnalul lui Mihail Sebstian, merită amintită o remarcă a lui Mircea Zaciu, dintr-un interviu cu Titu Popescu: „Dar această «mutilare» pare să nu fie doar un «apanaj» al sistemului comunisto-ceauşist, dacă ne gândim că recent apărutul Jurnal al lui M. Sebastian ar fi fost cam hărtănit în prealabil de nu ştiu ce «înţelepţi» de la un Muzeu israelian, care urmau să «avizeze» apariţia“ (Mircea Zaciu, Departe/ Aproape, Editura Didactică şi Pedagogică R.A., Bucureşti, 1998, p. 254).

Din punctul de vedere al istoricului propriu-zis, aş nominaliza Însemnările zilnice ale lui Constantin Argetoianu (11 volume).