Radu Mârza

Jurnalele reprezintă un gen literar şi istoriografic foarte special. Rândurile care urmează sunt scrise din perspectiva istoricului, deşi nu ascund că, pentru mine, jurnalele pot constitui şi o lectură literară plină de satisfacţii. Important este să ştii să te apropii de ele. Dar, indiferent cum le-ai privi, jurnalele ne fascinează prin acea marcă personală aplicată documentului istoric. Da, jurnalele sunt documente istorice cu tot ceea ce înseamnă aceasta, inclusiv cu inerenta lor subiectivitate şi intenţionalitate. Unii scriu (ţin) jurnal din motive pur personale, pentru împlinirea propriei personalităţi, pentru a-şi pune la sfârşitul zilei ordine în evenimentele şi gândurile zilei respective, alţii le scriu (ţin) cu scopul clar de a fi publicate, de a dezvălui adevărata faţă a personalităţii lor. Desigur, între aceste două categorii există multe altele… Indiferent că le scriu subofiţeri aflaţi pe front sau mari scriitori sau regi, toate jurnalele sunt importante atât pentru mai buna cunoaştere a autorilor lor, cât mai ales ca document istoric, pentru epocă, atmosferă… Un jurnal este asemenea unei cortine care acoperă o scenă. Depinde cine şi cum ridică cortina, depinde şi ceea ce vezi pe scenă: pot să ţi se deruleze vieţile unor indivizi, dar poate să curgă şi Marea Istorie.

De-a lungul timpului am citit tot felul de jurnale, unele integral, altele le-am… consultat. Coincidenţa face că şi în ultima vreme m-am aflat în preajma unor jurnale: al lui Titu Maiorescu, al regelui Carol I, al lui Constantin Argetoianu şi Liviu Rebreanu. Fiecare dintre acestea foarte diferit unul de altul ca şi scriitură, consistenţă, intenţionalitate. Nu le-am citit integral, ci le-am consultat ca material documentar, căutând note, indicii, trimiteri pentru subiectele care mă preocupă. De multe ori însă m-am lăsat răpit de însemnări şi de autorul lor, citind cu curiozitate pagină după pagină…

De masivul jurnal al lui Liviu Rebreanu^[1] m-am apropiat din curiozitate. Recunosc că până recent nu am ştiut că a rămas de pe urma lui un jurnal, dar cu atât mai plină de satisfacţii a fost lectura! M-a interesat nu atât scriitura ca exerciţiu literar, cât conţinutul, subiectele despre care scrie Rebreanu. Nu este un jurnal intim (al intimităţilor), dar este unul al vieţii cotidiene, al detaliilor din viaţa scriitorului şi mai ales a omului Liviu Rebreanu. Te surprind numeroasele însemnări despre problemele materiale. Cu siguranţă, scriitorul nu era sărac (avea automobil cu şofer), dar pare să fi dus o viaţă destul de costisitoare, veşnic în căutare de bani. Scrie (aproape obsesiv) despre onorariile pe care le aşteaptă pentru cărţile sale, onorarii care trebuie încasate de la diferite edituri. Numeroase note se referă la lucrările agricole de la moşia de la Valea Mare (lângă Piteşti), la amenajarea casei, reparaţiile la automobil, cumpărarea de lemne şi animale. Mai scrie despre drumurile la Bucureşti şi întâlnirile cu confraţii din breasla scriitorilor, despre proiecte de reviste, colaborări, despre mersul propriilor sale proiecte literare. Nu lipsesc note pe marginea unor convorbiri telefonice, întâlniri, probleme de sănătate, dar poţi avea surpriza şi să constaţi că Rebreanu s-a dus cu familia la un meci de fotbal… Din acest punct de vedere, jurnalul său este o mină de aur pentru istoria literară şi sunt convins că a fost exploatată pe măsura valorii ei.

Dar, în acelaşi timp, este o mină de aur şi pentru istorici, pentru că jurnalul vorbeşte despre viaţa de zi cu zi a unui om de o bună condiţie socială şi profesională, cu standarde de viaţă ridicate. Am urmărit cu atenţie notele sale din timpul unor călătorii, spre exemplu cele întreprinse la Paris, în Spania sau în Iugoslavia (Zagreb, Trieste, Split, Dubrovnik etc.). Notele din timpul călătoriilor sunt mai scurte, mai… telegrafice, spre deosebire de cele scrise acasă, în propriul birou, dar sunt cel puţin la fel de interesante.

Jurnalul regelui Carol I^[2] este jurnalul unui monarh, dar a unuia extrem de silitor şi dedicat. Regele scrie scurt, telegrafic, un soi de rezumat al zilei. Notele cu caracter personal lipsesc aproape cu desăvârşire. Când îşi vizitează familia din Germania, răzbat uneori, printre rânduri, sentimentele de bucurie la revederea familiei. De altfel, cel mai interesante mi s-au părut notele de călătorie. Despre cele din ţară, regele scrie sumar, în schimb despre cele din străinătate mai pe larg. Călătoriile în Germania se fac traversând (cu trenul) Austro-Ungaria, cu frecvente opriri protocolare la Budapesta şi Viena şi în alte oraşe (inclusiv la Cluj). În vara anului 1890, îl vizitează pe Franz Joseph la Bad Ischl, iar împăratul îl aşteaptă la gară. Sunt interesante detaliile programului regal în timpul deplasărilor: recepţii şi mese festive, evenimente, teatru, scurte excursii. Carol călătorea cu trenul, vagonul său fiind adeseori ataşat unor trenuri de călători. Aşa cum bine observa cineva, regele era preocupat obsesiv de starea vremii, de temperaturi, precipitaţii sau de lipsa acestora, de consecinţele lor asupra agriculturii.

Răsfoind jurnalul lui Titu Maiorescu^[3], mi-a revenit o întrebare naivă: când aveau vreme oamenii precum Maiorescu, Iorga, Carol I sau alţii, cu foarte multe obligaţii, să scrie jurnale şi să o facă nu pe fugă, ci temeinic… Mă fascina să citesc volumele de corespondenţă ale unor personalităţi din secolul al XIX-lea, observând că unele scriau câte două-trei scrisori de câte cinci-şase pagini pe zi…

În cazul lui Titu Maiorescu, redactarea jurnalului este, în mod evident, parte a unui proiect personal bine elaborat şi se adresează atât sieşi, cât şi posterităţii. În ediţia consultată, însemnările zilnice sunt completate de transcrierea ciornelor scrisorilor expediate, acestea completând într-un mod fericit însemnările din jurnal. Este un jurnal epistolar, cu detalii unele banale, altele suculente, dar care au făcut parte din viaţa lui Maiorescu: însemnări (şi scrisori) despre activitatea de avocat în instanţă, munca de redacţie la Convorbiri literare, activitatea politică, mici intervenţii sau răspunsuri la solicitări de a interveni, dar nu lipsesc nici detalii foarte umane, cum ar fi corespondenţa insistentă cu comisionarii vamali de la Iţcani (punctul de frontieră pe calea ferată dintre România şi Austro-Ungaria), pentru a da de urma celor 14 lăzi cu mobilă comandate de la Berlin… O lectură agreabilă! De la a foiletona am ajuns la a citi integral jurnalul lui Titu Maiorescu…

Jurnalul lui Maiorescu mă face să mă gândesc cu multă gratitudine la editorii de jurnale. Unii fac o simplă muncă de transcriere a unor caiete de însemnări, dar marea artă este aceea de a întocmi o ediţie critică, care presupune transcriere, colaţionări, verificări, documentare cu privire la nenumărate persoane şi evenimente, redactarea de sute de note explicative. Aşa cum am văzut în cazul lui Maiorescu, unii editori aleg să completeze notele zilnice cu corespondenţa redactată în acea perioadă şi toate acestea nu fac decât să-i admirăm şi mai mult pe editori şi să citim cu şi mai mare plăcere şi interes jurnalele.

^[1]    Liviu Rebreanu, Jurnal. Text ales şi stabilit, studiu introductiv de Puia Florica Rebreanu; addenda, note şi comentarii de Niculae Gheran, vol. I-II. Bucureşti, Ed. Minerva, 1984.

^[2]    Carol I al României, Jurnal. Stabilirea textului, traducere din limba germană, studiu introductiv şi note de Vasile Docea, vol. I-II. Iaşi, Ed. Polirom, 2007-2014. Între timp a apărut şi vol. III (Ed. Polirom, 2020).

^[3]    Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar. Studiu introductiv de Liviu Rusu. Ediţie îngrijită de Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, vol. I-IX. Bucureşti, Ed. Minerva, 1975-1989. (Am consultat vol. VI-VIII).