NICOLAE COANDE: BAROC, ONIRIC, GRĂNICER LA ORŞOVA – NICOLAE JINGA

La 10 ani de la Retorica nigra, Nicolae Jinga publică Glonte din amonte (Ed. Limes, 2020) o carte-brici de poeme care sunt tot atâtea epistole ale unui însingurat reflexiv, cu poftă de confesiune de bună calitate, subtil impregnate de ironie şi umor bărbătesc (stampele piticului Balog sunt hazoase la culme). Din promontoriul său dunărean, Orşova, poetul (care a mai publicat în 2020 la Ed. Doxologia Aisberg, o carte groasă unde reia inclusiv poeme de tinereţe) ne dă de veste că „fiecare îşi duce-n spinare Destinul/ ca pe o cruce învelită în propria-i carne/“. Poezia lui Jinga se revarsă în aceleaşi tipare deja consacrate în care se simte ca „Domnul Peşte“ în apă: poemul cantabil, riguros executat prozodic, un fel de cântec de lume, inimă albastră sau dor fără saţiu (Derivă, Via lui Nabot, My horse. Poem baroc) căruia îi contrapune poeme ale unei sapienţe pline de amărăciunea trecerii prin lume: „Privindu-i dus, incandescent, hypnotic, / fervid şi fără umbră de ruşine/ de ochii frumuseţii străine vei pieri. / Un roi de ochi – un uriaş ciorchine.// Blestemul frumuseţii lor te-ajunge. / Sunt şi lumeşti, şi nelumeşti prin fire; / încet te iau în stăpânire/ verzi negre-albastre yole nibelunge. // Nu-i gata întunericul, dar vine/ şi pe cadrane-îngheaţă minutarul. / Eşti pregătit, ai vrea să treci hotarul/ şi-o vrajă amniotică te ţine/ ostatic unui oaspe enigmatic – / ostatic heruvimului din tine“ (Ciorchine). Oaspetele enigmatic este un personaj în poezia română, cu Mircea Ciobanu deschizător de drumuri, iar poezia de oficiere şi sacramente a acestuia e un câmp energetic unde Jinga a poposit cu plăcere.

E, cumva, maniera lui Jinga de a fi în lume şi totuşi în aşteptarea alteia mult promise, un credincios al lucrurilor care pot fi pipăite, inclusiv femei frumoase, dar în fibriliaţia unui semn venit de dincolo, ca şi a unei judecăţi care nu poate întârzia: „Deschide-mi uşa – / las-o-ntredeschisă/ vreau să întrezăresc ce mă aşteaptă // Pasul pe treaptă-l pun / întru căinţă. Frânt de-ncercări / şi ros de suferinţă – / plătind vreo juruinţă interzisă/ nu m-am smintit din rosturi / şi credinţă. M-am îndulcit/ cu slova înţeleaptă. Un veac/ am delirat cu gura-nchisă.// Deschide-mi uşa – / las-o-ntredeschisă – / vreau să întrezăresc ce mă aşteaptă“ (Treaptă). În cotul lumii în care locuieşte, poetul intră în comuniune cu ceva ce nouă, scriitori urbani, ne lipseşte masiv: făpturile naturii, ale Domnului, ochiurile de viaţă pe care natura ne invită să le vedem, dacă nu suntem orbi cu totul. Astfel, gâsca sălbatică a aterizat pe ponton, culorile trec una într-alta în pădurile de la malul bătrânului Donaris, chiar oamenii apar ca făpturi ale unui spaţiu care se deschide pentru toţi. Aşa, poetul învaţă să vadă şi oamenii care „lipseau mai mereu din poemele tale“.

E o penitenţă asumată la acest poet glosolalic, baroc, onirist până la un punct (Cistelecan îl asemuie pe coperta a IV-a a cărţii cu Dimov, dar „mult mai cuminte“), sevrat însă de cenuşiul care-l înconjoară într-o iarnă lungă, fără nea: „… Gesticulezi şi-ai vrea să spargi fereastra – / decât s-o spargi, mai bine tragi perdeaua, / faci întuneric şi te rogi să ningă“ (Făurar). Jinga simte – şi pretinde – că se află într-un exil în ţinuturi aspre, deşi natura dulce orşoviană te-ar îndemna la simţiri hedoniste, însă altele are el în suflet: „… Arta cuvântului? Euritmia? – / sunt pasiuni de vârf, cu păguboase/ nevroze ciclotimice şi-angoase./ Ai un recul – când înţelegi ce-nseamnă /a fi poet la Pontul Euxin“ (A fi poet la Pontul Euxin). Cu tot viforul din suflet şi din lexic, Jinga este un poet de blândeţi, candori şi supreme devoţiuni. Numai că spiritul lui e disputat daimonic între cel care îi cere vamă pentru traiul/scrisul cotidian şi Domnul căruia i se supune prin har şi chemare. E un dual, la o adică, însă un just care face loc istoriei crunte în poemele sale („Al Doilea Război Mondial i-a adus Europei/ ce n-a mai avut niciodată: / o mie de miliarde de tone/ de sârmă ghimpată“), dublat de un penitent care descifrează semnele destinului („… În cer s-a copt secara/ şi secerişul vine ca-n Evanghelie: cum vine furul, cândva mizam pe Heraclit/ Obscurul care părea a spune adevărul…/ Ninsoarea ce-o să cadă soră va fi cu scrumul… // Îmi îndulcesc amarul /cu gâfâita frază, dintr-un fuior de rază/ mereu torcându-mi firul, netulburând zenitul şi nadirul, ci ocultând/ fiinţei mele jocul de-a bâlbâitul şi de-a ventrilocul“ (Diligenţa care nu mai vine).

Poet al vertijului existenţial, dar şi lexical, instruit în mistica dinastiei de cuvinte care pun o pecete pe lexemele tribului, Nicolae Jinga este un grănicer într-un avanpost al poeziei şi al cursului pe care Dunărea pare că-l ia la Orşova – undeva, spre cer, în „lumina amurgului din care bea albina ultimul strop de ambrozie lumească“.