CĂLIN VLASIE: COMPUTER, INTERNET, LITERATURĂ

De la generaţia ’80 la poezia anilor 2020

Personalitate de prim-plan a literaturii române de la sfîrşitul secolului XX şi din prima parte a următorului, intelectual de calibru, cu o concepţie ingenioasă şi profundă asupra evoluţiilor psihicului uman în postmodernitate, mare editor, creator de strategie culturală şi educaţională de lungă bătaie, Călin Vlasie e – pe deasupra şi, de fapt, în primul rînd – un poet de vîrf, de o frapantă originalitate. Opera sa, elaborată cu minuţie, în circa un deceniu de căutare intensă a echilibrului fragil dintre conceptualizarea riguroasă şi misterul insondabil, propune un extraordinar scenariu de explorare psiho-fantasmatică a lumii.

Ion Bogdan Lefter

Câteva intuiţii din anii 1977-1981

1. „Computerul nu este o memorie în sens obişnuit (urmă + uitare), ci un mecanism superior care nu uită şi pentru care noţiunea de timp a dispărut. Epoca nouă a computerelor pare să dezvolte o «religie» sau o filosofie nouă: homoismul şi implicit o psihologie nouă.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1980–1985“, p. 89, Editura Paralela 45, 2003)

2. „Antichitatea a descoperit omul generic, Renaşterea a desco­perit un om concret răscolit de un om generic, epoca modernă – un om concret atacat de propriile creaţii; epoca în care tocmai păşim, tehnologică, psihologică sau homologică, descoperă un om concret nevoit să se adapteze la propriile creaţii.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1980–1985“, p. 89, Editura Paralela 45, 2003)

3. „Poezia nouă, actuală şi viitoare, procedează invers: inovează preponderent în latura psihică (personală şi finită, limitată), subor­donând latura formală (impersonală şi infinită, nelimitată) – se comportă personal faţă de situaţii impersonale; încetând noutatea psihică, încetează şi poezia.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1980–1985“, p. 112, Editura Paralela 45, 2003)

4. „Poezia post-modernistă se detaşează de modernismul contempla­tiv şi ultra-liric. Este poezia unui epic impur, neevocator, ea «gândeşte» epic şi «simte» liric, foloseşte adică aceeaşi recuzită imagistică, dar pentru a revela structura unui alt tip de construcţie psihică. (…) Acest tip de poezie preia, într-o formă sau alta, sugestia structu­rală pe care a inventat-o cinematograful; ea are, ca şi filmul, un subiect, secvenţe-cheie, actori; această poezie, epică în esenţă, comunică ceva, sentimente în mişcare, sentimente care au şi «inimă» şi «creier», şi pen­tru a face «subiectul» mai trenant include secvenţe lirice; «actorii» sunt modurile psihice ale eului poetic; şi desigur nu exclude avantajul mu­zicii şi picturii.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1986. Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei“, p. 117, care reia idei din capitolul „Scrisori neexpediate. 1978–1979“, p. 130-139, Editura Paralela 45, 2003)

5. „Poeţii moderni nu au făcut decât ca printr-o exploatare maximă a potenţelor psihice (vezi mai ales implicaţiile psihologiei abisale în pri­mele decenii ale secolului XX) să inoveze în latura limbajului poetic, pe când poetul post-modernist se află într-o situaţie oarecum opusă: prin exploatarea maximă a potenţelor poetice deja create încearcă să inoveze în latură psihică. Poetul modern este logocentric, poetul post-modernist este psihocentric. Primul este ocupat mai mult de modul cum se comunică, al doilea de ceea ce se comunică, dar fără a neglija câştigul la care a ajuns primul.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1986. Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei“, p. 117-118, Editura Paralela 45, 2003)

6. „Maşinismul, cu toate implicaţiile sale în psihismul general şi în evoluţia lirică extremă a poeziei, încetează de a mai radicaliza conştiinţele. Mai mult ca oricând se resimte o umanizare a creaţiei tehnice şi a proceselor inter-comunicaţionale. Maşinismul se transformă în maşinitate (C. Noica), artifi­cialul devine natural (ca în visul avangardiştilor), naturalul «vechi» se inte­grează în «noul» natural. Poate că evoluţia anatomică a creierului, cum ne asigură specialiştii, a atins limita maximă, dar nu şi psihismul uman care, alimentat de trăit, este practic nelimitat. Maşinitatea creează sentimentul acut al participării, al impli­cării şi al personalizării generoase. Maşinismul izolează, înstrăinează, depersonalizează printr-o prea accentuată individualizare, obligă la conservare instinctuală a individului şi a speciei. Maşinismul declanşează şi întreţine războiul eului împotriva altui eu. Maşinitatea topeşte prea individualul eu şi prea lăbărţatul ei în­tr-un tu calm, rezolutiv, integral; sunt devine fiind, ca şi eşti, ca şi este, iar fiind aparţine unui prezent deopotrivă trecut şi viitor.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1986. Teze despre modernismul şi postmodernismul poeziei“, p. 117, care reia ideile din capitolul „1977“, paragraful „CREZ“, p. 61-62, Editura Paralela 45, 2003)

Computer, internet, literatură

Ceea ce s-a produs în poezie în ultimii 25 de ani ai secolului trecut a avut nevoie de mai bine de 45 de ani pentru a fi pe deplin receptat. Ceea ce a început atunci încă nu s-a sfârşit. Cum nici modernismul nu s-a sfârşit cu Macedonski. Au contribuit decisiv la marea schimbare progresele din ştiinţe şi tehnologie şi mai ales cele din domeniile ciberneticii, informaticii, matematicii combinatorii, psihologiei şi tehnologiei informaţiei. Arta (pictura, desenul, cinematograful, muzica) şi literatura generate de calculator, fundamentate pe analiza combinatorie, făceau primii paşi în anii 1970. Mesajul expediat online, ca gândul şi ca vântul, era o realitate. Prima conexiune în reţeaua ARPAnet (acronim pentru Advanced Research Projects Agency Net-work), precursorul internetului (interconnected = interconectat şi network = reţea), datează din 29 octombrie 1969 (!). Deja în 1980 fuseseră finalizate programe de comunicare utilizabile şi astăzi, cu protocoale operaţionale. În 1990, internetul dispunea de 3.000 de reţele şi 300.000 de calculatoare. Cercetările legate de proiectarea şi dezvoltarea calculatoarelor numerice încep în anii 1940, simultan şi independent în Germania, Marea Britanie şi Statele Unite. În 1957, în România se construieşte primul computer, fiind a 8-a ţară din lume care reuşea o astfel de performanţă. În 1975, Bill Gates şi Paul Allen înfiinţează Microsoft, iar în 1976, este fondată Apple de către Steve Jobs şi Steve Wozniak. Tehnologia anilor 1980 avea să schimbe radical lumea contemporană.

Generaţia ’80 şi implicit postmodernismul se naşte în plină expansiune a calculatoarelor şi a softurilor care vor facilita apariţia primelor reţele de net. Este generaţia pre-internet (denumită astfel după data apariţiei mijloacelor informaţionale şi după categorisirile cercetătorilor americani), dar şi prima generaţie matură românească utilizatoare a computerului şi internetului, imediat după 1989 şi care a evoluat ideatic începând din 1975 în spiritul postmodernismului occidental şi american. În 1991, apăreau deja primele publicaţii „procesate computerizat“ cu PC-uri 287. Numărul din mai 1991 al revistei Calende, al cărei redactor-şef eram, l-am procesat pe un astfel de PC aparţinând Centrului Teritorial de Calcul zonal. În toamna lui 1990, am văzut primul PC 387, la nişte prieteni din Rotterdam, pe care erau instalate jocuri pentru puştiul lor de 5 ani. Am crezut că în România aşa ceva nu voi vedea prea curând. Însă în decurs de aproape doi ani, s-a recuperat tot decalajul de utilizare tehnologică, România intrând rapid în Computerland! Începând cu 1990, am fost martorii unui sincronism rapid tehnologic care venea după un sincronism al ideilor. Generaţia ’80 a sincronizat poezia românească cu mişcările poetice cele mai noi occidentale, într-un timp extrem de scurt.

Aproape de anii 1970 se făceau primele experimente de scriere, de artă plastică, de muzică electronică cu ajutorul unor softuri (la noi Aurel Stroe, Mircea Florian – nu doar muzician avangardist, dar şi un poet de luat în seamă). Artă şi ordinator a lui Abraham Moles, tradusă în România la Editura Meridiane în 1974, la scurt timp după apariţia textelor autorului în State, în principal după Information Theory and Esthetic (1966), anunţa deja marea revoluţie tehnologică.

Student fiind, am absolvit în 1975-1976 un curs de pedagogie cibernetică, la Universitatea Bucureşti, ţinut de profesorul Vasile Bunescu, iar în 1977-1978 un alt curs absolut senzaţional pe care generaţiile anterioare de studenţi nu îl studiaseră, de psihologie cibernetică, cu profesorul Mihai Golu. Ideile pătrunseseră şi la noi. După facultate am avut revelaţia imensă a operei capitale a lui Ştefan Odobleja, Psihologia consonantistă, care mi-a întărit convingerea că sunt pe o cale nouă.

Aveam un prieten care lucra la Centrul Teritorial de Calcul ca inginer de sistem. La el acasă am văzut masivele cartele perforate, azi piese de muzeu, ale celebrului Felix C257 luat de la americani prin filieră franceză după 1968. Mi-a explicat cum funcţionează sistemul şi, ajutat de propriile mele cunoştinţe de la cele două cursuri şi de lectura cărţii lui Abraham Moles, mi-am dat seama că acel „saurian“ putea să producă texte dacă introduceam în sistem un număr de cuvinte cărora prietenul meu le aplica o anumită sintaxă. Asta am şi făcut. Am ales un număr de cuvinte pentru fiecare valoare morfologică, în total vreo câteva sute şi am aşteptat rezultatul variantelor combinatorii programate prin limbajul Cobol de prietenul meu. A trecut ceva timp, pentru că nici el nu mai programase niciodată aşa ceva şi, în plus, totul trebuia realizat în secret, fără ca Securitatea (total prezentă în acea instituţie) să prindă de veste. Într-o seară, spre sfârşitul lui 1979, prietenul meu mi-a adus pagini întregi de la o imprimantă cu ace (din acelea care se pliau una peste alta, în zigzag) cu aplicaţia dezvoltată! Vedeam acolo negru pe alb un text al cărui autor părea să rămână în acele cartele perforate! Dar pentru că eu alesesem cuvintele, combinaţia forma un corp ieşit din mine.

Această experienţă din 1979, pe care nu ştiu câţi alţi poeţi tineri au încercat-o atunci, mi-a stimulat modul de gândire estetic şi poetic, ajutat fireşte de studiile de psihologie din anii facultăţii, de practica psihologică ulterioară de 12 ani, de lecturi, dar şi de propriile intuiţii legate de evoluţia poeziei. Aşa au apărut Neuronia şi întreaga „acţiune interioară“ a „imagineriei“ din poezia mea.

Arheologie conceptuală. Lecţia optzecismului

Între 1975-1980 se dezvoltă simultan două moduri ideatice postmoderne care reflectă dorinţa de schimbare a paradigmei moderniste şi care formează o reacţie aproape brutală la anistoricul şi înzorzonatul eu modernist şi neomodernist. „Speculaţiile de limbaj, în limitele unui formalism de orice soi şi mai cu seamă al generaţiei ’60 de la noi, mă scot din sărite. Aceasta e sclipirea, stratul proaspăt de vopsea peste lemnul putred, deci falsă valoare. Metafora nu face poezia, metafora e doar haina poeziei, pretextul, înnobilarea poeziei o dă felul unic în care îţi regizezi ideea poetică.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1973. Muncile mele (Jurnal)“ p. 17, Editura Paralela 45, 2003)

Aceste două moduri ideatice (cu note particulare, dar şi comune, cum ar fi bunăoară cotidianul, ironia, ludicul) definesc schimbarea paradigmatică caracterizată în principal prin redescoperirea eului istoric, individual, cu biografie proprie, moduri care au resetat canonul înţepenit al literaturii moderne şi neomoderne. În cadrul fiecărui mod pot fi analizate, desigur, tipologii poetice rezultate din diversitatea de stiluri şi de experienţe epistemice individuale. Sunt cunoscute tipologiile elaborate de Radu G. Ţeposu, Ion Bogdan Lefter şi Alexandru Muşina, mai târziu de Mircea Cărtărescu.

Pe de o parte un mod, pe care îl numesc realului inductiv, comun celor mai mulţi poeţi, prin care particularul netrucat şi marginalul devin centrul universului, de la Romulus Bucur şi Mircea Cărtărescu la Lucian Vasilescu şi George Vulturescu, în ordine alfabetică, caracterizat predominant prin (auto)biografism, colocvialitate, (auto)ironie eliberatoare, real istoric, cotidian, livresc etc., fără a se înţelege o fotografiere simplistă. „Realul acesta mi se pare nesemnificativ, dacă e confundat cu fotografia.“ (Poezie şi psihic, capitolul „1978“, p. 74, Editura Paralela 45, 2003) De câte ori se discută după 1998 despre optzecism de către seriile noi, referirea se face exclusiv la acest mod.

Un al doilea mod ideatic, pe care îl numesc realului virtual, caracterizează un număr mai mic de poeţi a căror formare culturală a fost influenţată în principal, într-un fel sau altul, de progresele tehnologiei informaţiei, de cibernetică, de psihologie sau de filosofie, de la Liviu Antonesei şi Marta Petreu la Ion Stratan şi Călin Vlasie. Inserturile realiste, efectele combinatorii, un simbolism fals, ermetismul, abstractul şi cerebralismul aparent definesc apartenenţa la această a doua linie a paradigmei optzeciste în care imaginarul funcţionează ca o altă dimensiune a realului.

În volumul meu de debut, Laboratorul, din 1980, apărut după multe peripeţii cenzuristice abia la finele lui 1984,  cu titlul schimbat, Laborator spaţial, am pus ca motto o propoziţie din Anatole France: „Aceste lucruri există pentru că ele sunt imaginare“. Astăzi aş adăuga: „Aceste lucruri/lumi există pentru că ele sunt imaginare şi virtuale“.

Poeţii post-optzecişti, mai de ieri şi de azi, au încercat şi încearcă să se delimiteze teoretic de poezia optzeciştilor. Sunt de recitit relaxat textul inconsistent teoretic, adeseori naiv, al fracturismului şi atât de simplificator, centrat pe anti-antropomorfismul lui Muşina (prost înţeles şi acesta) şi pe anti-textualismul nu de puţine ori gratuit al lui Iova, textele dedicate aşa-ziselor paradigme douămiiste şi chiar post-douămiiste sau, mai nou, textele nu o dată confuze conceptual despre postumanism, preluate prin copy-paste, sau despre moartea postmodernismului.

Într-un articol din 2013, publicat pe www.lapunkt.ro, Radu Vancu, utilizând ilogic termenul de biedermeir, este adeptul concluziei că optzeciştii şi douămiiştii formează aceeaşi generaţie poetică, diminuînd însă, cum altfel, rolul optzeciştilor: „S-ar putea întâmpla ca optzecismul să se dovedească, în cele din urmă, Biedermeierul douămiismului; ceea ce ar însemna, mai precis, că e corectă teza după care optzeciştii şi douămiiştii sunt extremele cronologice ale unei singure generaţii de creaţie, coagulată în jurul unor poetici biografiste şi tranzitive, cei din urmă transferând în registrul grav masivul proces de tranzitivizare iniţiat de aripa lunedistă a celor dintâi în registrul ludic şi parodic“. Utilizarea ilogică a termenului biedermeir constă în faptul că un fenomen „major“, cum ar fi douămiismul, după cum crede R.V., este provocat de un fenomen „minor“ de tip biedermeier – aripa lunedistă a optzecismului! Cultural fenomenele în istorie sunt fix pe dos! Radu Vancu marchează, intenţionat sau nu, doar latura lunedistă, ludică şi parodică, a poeziei optzeciste pentru a diminua rolul ei. În realitate, poezia optzecistă cuprinde toate tonurile de „tranzitivitate“ (conceptul introdus de un alt optzecist, prozatorul Gheorghe Crăciun), mai puţin mizerabilismul douămiist.

Dacă analizăm detaşat cum a evoluat poezia românească de după 1975 şi până astăzi, vom descoperi că după optzecişti nu urmează un deşert, ci forme diverse de relief poetic. Rămâne de analizat cât este noutate şi cât epigonism virtuos după mainstream-ul primilor postmoderni ai anilor 1980-1990.

De la generaţia ’80 la poezia anilor 2020

Seria ultimă de poeţi a anilor 2020 este formată în principal din cei născuţi în jurul anilor 2000 şi după, în plină epocă a internetului. Poezia lor îşi are tradiţia apropiată în modul realismului virtual al poeziei optzeciştilor şi poate fi proiectată „online“ fără dificultate de comunicare, fiind expresia unui „tu“ despovărat de greutatea prea personalului „eu“ (ceea ce scrisesem în 1978) şi care prinde viaţă într-o reţea comunicativă agreată în care cineva administrează „jocul“ după reguli de multe ori nedezvăluite. Ei au nevoie, pentru a forma o serie nouă, de o conştiinţă clară a tradiţiei, de un program articulat teoretic şi de un spirit critic pe care poeţii optzecişti importanţi l-au avut din plin. Îl vor avea sau nu? Vom vedea. Mijloacele în sine nu aduc noutatea poetică. Poezia nu a devenit mai bună şi nouă după invenţia stiloului sau a maşinii de scris.

Internetul a devenit un mijloc care tinde să devină declanşator al unui modus vivendi. Internetul este însă comun în egală măsură tuturor generaţiilor de creaţie aflate în viaţă. Acolo, în lumea virtuală online, în care timpul se pare că a dispărut, este posibilă conectarea interactivă în timp real, într-o anumită direcţie, într-un anumit mod şi cu un anumit sens. Epoca nouă digital human/virtually human, născută odată cu trecerea de la analogic la digital, la sfârşitul anilor 1970, se dezvoltă accelerat. The Great Reset, a patra revoluţie industrială, este posibil să influenţeze ideatic literatura tuturor generaţiilor care trăiesc simultan acum şi, în special, a celei foarte tinere. Cu cât ne adâncim mai mult în viitor, lumea reală pare că rămâne din ce în ce mai mult undeva în urmă, în alt timp, ca o ciornă a lumii virtuale.