VLADIMIR TISMĂNEANU: IPOSTAZELE CEAUŞISMULUI

Sunt, în genere, de acord cu autorii care vorbesc despre ceauşism ca despre ceva mai mult decât o versiune de dictatură personalistă în stilul unor Idi Amin Dada, Rafael Trujillo ori Jean-Bédel Bokassa. Au existat, desigur, elemente comune, precum pompa falsă, partidele de vânătoare, colecţiile de bijuterii şi alte frânturi megalomanice greu, dacă nu imposibil de reconciliat cu principiile ascetice ale leninismului. Însă niciuna dintre acestea nu a sleit natura regimului Ceauşescu. Adevărul este că, urmând anti-hruşciovismul obstinat al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu a urmat o politică de respingere constantă a oricăror reforme autentice, o linie neo-stalinistă, un autarhism care a conţinut elemente de nepotism, cleptocraţie şi corupţie specifice „neotradiţionalismului“ brejnevist: „[Ceauşismul] a fost mai degrabă expresia unui complex de politici economice şi sociale care, luate laolaltă, au constituit o alternativă coerentă la strategiile de dezvoltare urmărite de alte regimuri ale socialismului de stat în Europa de Est“ (William E. Crowther, The Political Economy of Romanian Socialism).

Începând cu sfârşitul anilor 1950 şi evoluând într-o manieră convolută, adesea încurcată (ceea ce l-a şi făcut din ce în ce mai autocentrat şi închis în sine), autohtonismul românesc s-a dovedit a fi o strategie politică mai degrabă „conservatoare“ (şi aproape „reacţionară“), menită să prezerve şi să stimuleze exact acele valori, simboluri şi instituţii puse în discuţie de partizanii „socialismului cu faţă umană“ (de la Imre Nagy şi Alexander Dubček, la Mihail Gorbaciov). În mod paradoxal, vreme de aproape cincisprezece ani, între 1964 şi 1980, România s-a bucurat de simpatia guvernelor occidentale şi a cercurilor democratic-socialiste şi eurocomuniste deopotrivă. Apoi, în a doua parte a anilor ’80, Ceauşescu a devenit unul din cei mai vocali critici ai gorbaciovismului şi campionul unei versiuni actualizate de stalinism militant.

Ba, mai mult, a părut în mod bizar preocupat să resusciteze catehismul bolşevic al lui Stalin din Problemele leninismului, chiar dacă tot el condamnase anterior invazia sovietică a Cehoslovaciei şi păruse a încuraja „marxismul creativ“ al anilor 1968-1969, atunci când traducerile în română din Antonio Gramsci, Roger Garaudy, Georg Lukács, Herbert Marcuse şi Louis Althusser erau autorizate. În orice caz, după 1971, şi chiar mai mult după greva minerilor din Valea Jiului din vara anului 1977, Ceauşescu a abandonat această orientare şi s-a lansat într-o campanie de re-stalinizare radicală…

La sfârşitul anilor 1980, când Uniunea Sovietică lansa dramaticele reforme, Ceauşescu critica în termeni duri gorbaciovismul drept o foarte periculoasă „deviere de dreapta“ în sânul lumii comuniste şi proclama nevoia vitală de a reinstitui uniformitatea. A pus la îndoială supremaţia Moscovei, însă se opunea în mod visceral oricăror dubii cu privire la infailibilitatea totală a dogmei marxist-leniniste. Mai mult decât Erich Honecker, Miloš Jakeš sau Todor Jivkov, Ceauşescu a deplâns însuşi impulsul de a regândi credo-ul marxist-leninist.

Acelaşi om, care în 1974 admisese uzura morală a noţiunii de dictatură a proletariatului şi părea înclinat să favorizeze căutarea eurocomunistă a unui marxism alternativ, cerea acum consolidarea instituţiilor represive şi denunţa tranziţia la pluralism drept restauraţie capitalistă. Într-adevăr, opunându-se ofensivei semi-menşevice şi revizioniste a lui Gorbaciov, Nicolae Ceauşescu a dus la extrem logica a ceea ce se poate numi stalinism naţional. Această ostilitate profundă nu i-a trecut neobservată lui Gorbaciov, care a tratat cu dispreţ ambiţiile fanfaronice ale liderului român.

„Occidentul a încercat să-l folosească pe Ceauşescu ca pe un iritant al Moscovei, un fel de «cal troian» în cadrul lagărului socialist“, spunea la un moment dat fostul consilier de politică externă al lui Gorbaciov, Anatoli Cerniaev. „Însă aşa cum am ştiut-o încă de pe atunci“, continua el, „aceste eforturi erau zadarnice. Gorbaciov a tratat manevrele «Führer-ului român» (cum îl numea, uneori, pe Ceauşescu) cu ironie şi dispreţ, şi nu l-a considerat un factor în politica reală“ (Anatoli Cerniaev, Cei şase ani ai mei cu Gorbaciov).