Mario Şerban

1. Probabil oricine a ţinut un jurnal, în vreun fel sau altul. Fie c-a fost sub forma unei foi de hârtie colorată pe care am bâzgălit şi mâzgălit când eram în primară, ori ca vreo agendă fiscală a unei familii de clasă mijlocie, acestea se pot numi jurnal – mai mult sau mai puţin. În orice caz, acum vorbind serios, ţin un jurnal personal. Am şi eu câteva caiete în care mi-am scris frustrările şi neajunsurile de om simplu. Nu cred că trebuie neapărat să suferi de reminiscenţe putrede de angoasă adolescentină, sau să-ţi scrii memoriile ca monsieur d’Artagnan pentru a avea un motiv să scrii într-un caiet.

Totuşi, dacă ar fi să dau un motiv întemeiat, pot să recunosc, cel puţin din perspectiva mea, că scrisul e sănătos. De aceea, ţin un jurnal. Nu e mereu cel mai cristalin şi curat mod de a te defula, întrucât înşiruirea şiroaielor de idei, filtrarea acestora necesită timp şi precizie. Articularea corectă a gândurilor necesită timp. Scrisul în jurnal nu-i despre asta. Nu-i ceva academic. Jurnalul eşti tu cel adevărat, cel singur, refulat. Însă aş putea argumenta, că deşi nu-i aşa armonios, golirea unui stilou între nişte pagini de hârtie e la fel de sănătos ca golirea vezicii. În general, e destul de rudimentar, dar când ţii prea mult în tine, simţi o libertate ciudată când te… eliberezi, ca să zic aşa. Continuând ciudata analogie, de exemplu, atunci când consumăm alcool, fie de pofta fericirii ori amarul tristeţii, ne expunem la un ocean de sentimente. Şi ironic sau nu, oceanul în sine e cel mai mare deşert de pe glob. Aşadar, ajungi în postura când ai gura pungă de sete, dar tot ai nevoie la baie. Aşa e şi cu scrisul în jurnal. Trebuie făcut cu moderaţie. Când îţi doreşti prea mult să scrii ceva într-un anume fel, rămâi în pană de idei, sau mai rău… inventezi aforisme pe care nu le simţi. Cum am precizat mai sus, scrisul în jurnal nu-i despre paragrafe proustiene. Mai degrabă povestiri scurte şi absurde, fără introducere, direct cu intrigă, cum ar fi Procesul. Şi deja ştim cum nu se termină majoritatea lucrărilor lui Kafka. Aşa-i scrisul în jurnal pentru mine; destul de spontan, ilogic pe alocuri şi probabil fără sfârşit cu un posibil remediu. Pe scurt, de ce ţin un jurnal? Fiindcă acolo pot fi sincer.

2. Absolut. Deşi criza originalităţii devine tot mai evidentă în literatură, cred că ceea ce simţim ne face diferiţi. Poţi citi orice în lumea asta, poţi afla şi memora orice informaţie existentă, însă oricine e capabil să facă asta dacă vrea. Doar ceea ce ţi se întâmplă ţie, rămâne doar în inima ta – ceva asemănător zicea Goethe în Suferinţele Tânărului Werther. În principiu, Da, cred în autenticitatea şi sinceritatea unui jurnal. Cred că este o chestiune asemănătoare cu problematica lui Wittgenstein în legătură cu „family resemblance concepts“. Mai precis, atunci când întâlnim cuvântul „joc“, nu avem o imagine clară, spre deosebire de când spunem „minge“. Înţelegem conceptul de joc, dar pot exista un infinit de exemple viabile, pe când o minge rotundă/ovală şi cam atât. De asta cred că jurnalul poate face parte din acea familie de concepte asemănătoare, despre care avem o idee în ce ar consta, dar îşi păstrează câteva elemente specifice.

3. Aş vrea să zic că te lepezi de toxine şi impurităţi, că descătuşezi un întreg tărâm reprimat al celor mai repugnante molime, unde aceste scârboşenii voiajore plutesc lejer într-un bideu suspendat puţin deasupra gândurilor noastre benigne, al supărărilor rudimentare mediocre şi aşa mai departe. Dar nu pot să zic aşa ceva. Scrisul nu-ţi dă aripi. Nu e RedBull. Nu ai cum să spui că un jurnal îţi salvează existenţa. Însă, aşa cum ar spune un apatrid suferind de sinceritate: orice inconvenient formulat devine mai tolerabil. Când scriu, simt că mă trezesc din mahmureala asta bleagă pe care o numesc timid viaţă.

Cred că scrisul ar putea fi socotit ca autopsihoterapie pentru mulţi. Dar eu doar încerc să-mi descifrez psihoza cu un laptop, un caiet şi un pix. Nu e ca şi cum un scriitor îşi face jurnalul să fie trist ori fericit sau că jurnalul îl face să oscileze între acele stări. Ci tristeţea sau fericirea îl fac pe autor să scrie jurnalul. Eu, de exemplu, scriu despre cât de inutil e totul, însă mulţi ar zice că tot fac ceva util. E pe principiul paradoxului cu găsirea celei mai bune ascunzători sau crime. Dacă ai aflat despre aceasta, înseamnă că niciodată n-a fost. De asta nu cred că e bine să încerci să recunoşti metodele de autopsihoterapie. De teama de a nu-ţi crea alt mecanism de a le respinge.

4. Sincer să fiu, nu prea sunt un mare fan al literaturii române, mai ales al istoriei acesteia. Cu tot respectul pentru oamenii de cultură precum Maiorescu, Ibrăileanu, Lovinescu, Călinescu, Vianu, Steinhardt sau Doamna Berca şi mulţi alţii pe care am uitat să-i notez sau nu-i ştiu din propria incultură, cu tot acest respect de obşte, îmi este imposibil să gândesc ca un istoric literar. Inerent, normal că nu sunt atât de specializat, ultima mea tangenţă cu criticii români a fost la proba scrisă de la Bacalaureat. Chiar şi dacă aş fi fost înzestrat cu suficiente cunoştinţe, ar fi jignitor să-l includ pe Cioran în ponosita lume a literaturii române. Nici măcar ponosită nu pot s-o numesc fiindcă a fost mereu veche. Aparte de problemele politice din vremea respectivă, locul lui Cioran n-a fost niciodată în România. El singur, voluntar, s-a îndepărtat de despotismul est-european.

Însă, dacă ar fi să numesc un produs literar autohton semnificativ al trecutului, acesta ar fi Viaţa pe un peron. Găsesc tehnica lui Octavian Paler de a ţese cuvinte simple în descrieri nostalgice foarte armonioasă. E ca o gutuie uşor amară, dar gustoasă, mult peste ciorbele reci de cuvinte peste care am dat în general în literatura noastră. Totuşi, în ceea ce constă viitorul, mi-e teamă să constat că mult prea puţini îi cunosc pe Ştefan Bolea sau Lucian Mareş. Sunt conştient că există alţi scriitori activi, cât şi răposaţi care merită citiţi, însă, din varii motive, nu-i cunosc. În liceu, ani la rândul, am stat şi înghiţit în sec la literatura din occident; însă chiar şi aşa, nimic nu mi-a stârnit interesul mai mult decât Jurnalul Răului de Lucian Mareş, care din păcate nu mai este printre noi. Personal, cred că este un American Psycho mai reuşit decât originalul lui Bret Easton Ellis. Iar cât despre Ştefan Bolea, mulţumită jurnalului Caietul Psihopatului, am devenit interesat de tot ce înseamnă aforisme. Nu pot spune că scrierile acestuia reprezintă renaşterea literaturii române; oricum aceasta nu cred că s-a născut încă. Poate va ecloza peste jumătate de secol, atunci când scrierile lui Ştefan Bolea sau Lucian Mareş, ori ale altor autori merituoşi vor deveni canonice în loc de pastişele ruseşti precum moromeţii sau ion.