Alexandra Medaru

Am ţinut jurnal sporadic începând cu perioada adolescenţei când obişnuiam să scriu într-o agendă neagră despre preocupări adolescentine, dar şi despre nesiguranţele şi temerile mele, pe care încercam să le ţin pentru mine, departe de ceilalţi, ca un bun ce trebuia ascuns de ochi curioşi. Astfel, jurnalul era pentru mine un fel de preot căruia mă confesam, pentru că întotdeauna am fost însoţită de sentimentul că nu aparţin niciunui grup, că nu mă integrez în naraţiunea vieţii, aşa cum o făceau puţinii prieteni pe care îi aveam. Însemnările zilnice erau cu atât mai necesare cu cât spiritul meu de observaţie în legătură cu societatea şi lumea integra în pupila sa toate neajunsurile şi întunecimile existente şi astfel apăreau o mulţime de întrebări şi de note pe care simţeam că e bine să le aştern pe coala de hârtie pentru a le revedea mai târziu, întrucât în toate rândurile pe care le puneam în jurnal se regăseau o sinceritate şi o autenticitate pe care le mai găsesc doar în poezie. Ulterior, am avut ocazia să citesc jurnalele unor mari scriitori, iar una dintre cele mai sincere scrieri pe care le-am parcurs a fost Henry şi June. Din Jurnalul dragostei de Anaïs Nin care îşi destăinuie cele mai intime experienţe fără perdea, ca şi când nimeni nu va mai lectura cuvintele aşternute pe hârtie. Nin e făcută pentru a scrie jurnal, căci arde pe coli de hârtie, chiar ea recunoscând că va fi „întotdeauna prostituata virgină, îngerul pervers, femeia cu două feţe, sinistră şi sfântă deopotrivă“ şi te poate convinge cu uşurinţă că nu există nimic mai deschis decât jurnalul, chiar dacă memoria poate înşela, chiar dacă evenimentele povestite sunt autentice doar din perspectiva celui care se aşterne pe hârtie pe el însuşi împreună cu toate experienţele sale. Privit mai atent, jurnalul permite celui care se înhamă la o asemenea activitate să îşi lămurească şi anumite procese inconştiente, să observe anumite modele şi cicluri ce se repetă în viaţa unui individ şi să analizeze cu atenţia unui psihoterapeut traume ori surse de nefericire ce ar putea exista. De fapt, cele mai prielnice momente pentru scrierea unor astfel de însemnări apar în momentele critice din vieţile noastre, pentru că atunci avem nevoie cel mai mult de un prieten intim căruia să ne confesăm fără oprelişti pentru a ne înţelege mai bine şi poate pentru a remedia acolo unde e nevoie de o îmbrăţişare ori de o alinare. Cred că cel mai interesant jurnal din literatura română chiar despre asta vorbeşte, despre alinarea pe care o poţi găsi prin scris şi prin credinţă atunci când nu mai rămâne nimic altceva. Mă refer aici la Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt pe care l-am citit prin clasa a noua ori a zecea şi care a luat naştere în mintea autorului pe vremea când Nicolae Steinhardt se afla în perioada detenţiei, fiind transcris mai târziu de monahul Nicolae Delarohia. Este extraordinar cum autorul descoperă iubirea faţă de Hristos, cel care devine braţul salvator din iadul închisorii. Nu există cuvinte mai potrivite să descrie ce putere de autoterapie are acest jurnal decât chiar cele ale lui N. Steinhardt: „Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-­l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgîiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscînd fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pîine cît de mică; ies admirînd mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le­-am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi“. Dacă nu ar fi fost jurnalul, Steinhardt nu s-ar fi (re)descoperit pe sine şi nu ne-ar fi lăsat o bogată descriere a puternicelor trăiri din perioada de detenţie şi a lecţiilor religioase ori filosofice ce devin esenţiale pentru a explica cititorului credinţele şi vieţile deţinuţilor care au luptat pentru crezurile lor. Şi ce ar mai fi lumea fără asemenea însemnări?