Irina Georgescu

1. Notez cu inconsecvenţă în diverse caiete, adeseori câteva fraze sunt însoţite de schiţe, „must do“-uri ale zilei, însemnări urgente, dar efemere. Am început din martie 2020 să notez mai susţinut în jurnal, dar pentru că jurnalul, scăpând de sub incidenţa temerii că ar mai fi citit de altcineva, că o altă privire mi-ar putea invada intimitatea, a devenit un joc de a scăpa de nefirescul izolării. Dintr-o dată, camera de lucru a căpătat dimensiunile unei lumi în care plictiseala nu avea ce căuta. Numai că, aşa cum ziceam, notaţia zilnică s-a transformat într-un joc, îi trimiteam prietenei mele, Carmen Ianculescu, însemnări rapide via e-mail, iar ea îmi retrimitea un răspuns mai dens sau mai generos ca întindere, dar un răspuns scris. Şi activitatea aceasta, transformată în rutină, ne-a ajutat să nu cădem de la etajul 300, să nu pierdem bornele.

Cred că jurnalul este indispensabil pentru cel care trăieşte printre cărţi, chiar dacă nu este o activitate cotidiană, fugind, în mod paradoxal, în felul acesta, de propria definiţie.

2. Nu am crezut niciodată în jurnalele scrise în timpul vieţii. Mi se par „fabricate“, cosmetizări ale propriilor revolte, slăbiciuni sau dezamăgiri. Atâta vreme cât permitem altor ochi să cotrobăie prin lumea pe care noi am (de)construit-o, cu revoltă sau cu empatie, cred că în clipa în care ne „mărturisim“, pierdem tocmai violenţa sau, după caz, consistenţa stării care ne încearcă şi pe care o monumentalizăm prin scris. Trăirile pot rămâne autentice, dar pun la îndoială sinceritatea notaţiilor.

3. Scrisul are un efect cathartic, fără doar şi poate, dar este, deopotrivă, prin mişcarea continuă de a fora în interiorul propriei conştiinţe, şi o ustensilă de tortură. În plus, notarea zilnică este şi o modalitate de redresare necesară, necesită timp de reflecţie, căutarea echilibrului interior, gradarea respiraţiei, posibilitatea de a mă abstrage.

4. Trupul ştie mai mult. Fals tratat la Pupa russa de Gheorghe Crăciun – pentru că explorează spaţiile de dincolo de semnul lingvistic, pentru că viaţa şi literatura se suprapun şi nu distingi cât e viaţă şi cât e literatură, pentru că trupul ştie tot atât de mult ca o pagină nescrisă, pentru că lămureşte şi, totodată, deschide vortexuri interpretative, pentru că este o carte teribilă în continuare.