CONSTANTIN CUBLEŞAN: SUBURBIILE EXISTENŢIALE

Biografia poetică a lui Ştefan Manasia (n. 1977) e ilustrativă în totul pentru ceea ce îşi propune să exprime, într-o acută nevoie de realitate necosmetizată, întreaga generaţie douămiistă (Debutul editorial cu Amazon, 2003, ajuns la a treia ediţie în 2020: Amazon şi alte poeme, Editura Tracus Arte). „Poezia – se confesează într-un interviu acordat lui Robert Şerban – e superputerea mea (…) un inventar al deşertăciunilor, iluziilor, viselor, epifaniilor. Uneori, un mod miraculos de a preceda sau de a provoca realitatea (…) Alteori, o arheologie psihică“. Fără îndoială, poezia lui Ştefan Manasia constituie o provocare şi dacă ţinem seama că este unul din animatorii cenaclului „Nepotu’ lui Thoreau“ (alături de Szántai János şi François Bréda), iniţiat la Cluj în 2008, vom avea revelaţia descoperirii în persoana (personalitatea) acestuia a unui adevărat ferment şi, deopotrivă, portavoce a generaţiei sale. Mai mult, se bucură şi de o bună receptare a poeziei în spaţiul european (e tradus în maghiară, franceză, germană, poloneză), susţinând lecturi publice atât în ţară cât şi în străinătate (Budapesta, Berlin, Praga, Čseské Budějovice, Istanbul, Tel Aviv, Tivon, Chişinău). O activitate intensă, menită a impune nu neapărat o conştiinţă protestatară, cât o existenţă şi o poezie nesupusă nici unui fel de relaţie cu tradiţia literară, exprimând doar, cu un soi de cinism existenţial, repulsia faţă de realitatea obtuză a lumii şi a universului grotesc în care îi este dat să trăiască, să scrie, înfăţişând acesteia (sursă de inspiraţie) faţetele obscure („să deconspirăm afacerea necurată a lumii“), emoţionante prin sordidul şi terifiantul lor: „Aici stau eu şi paharele de plastic murdare cărţile-ntre coperte/ jupuite doi trandafiri descompuşi în sticla cu apă/ Aici îmi ţes viaţa ca pe un roman de amor/ acoperind ratările iluziile şi decesele scriitorilor preferaţi/ cu un strat superficial de magie/ Mi-e greaţă parcă văd o telenovelă/ Să respiri între patru pereţi paralizat sub lumina neonului/ distrus de hohotele şi râgâiala vecinilor de palier neîmpăcat cu/ soarta şi cu gândacii fără a îndrăzni şi fără a vrea să spui/ «Aici şade un zeu»/ Tinereţe este votcă este erotismul îl aduce noaptea înstelată/ Nefamiliştii cheamă o prostituată din depou/ Ea-şi freacă dosul smântâniu de burticile pline cu pită şi slană/ ea-şi lasă sudoarea-n cearşaf/ şi pe uşa veceului scris/ «Tinereţea este evazivă ca o spânzurătoare închipuit㻓 (tinereţea evazivă ca o spânzurătoare).

Autobiografică, într-un soi de rememorări („floare a memoriei“) ale anilor copilăriei şi adolescenţei („de pe geamul de la bucătărie îi strig mamei: AUSTRALIA/ pentru că la mijlocul terenului de volei/ între bălţile perfide înflorise noul continent“ – ostroveni, viaţa şi contactele, 14), poezia lui Ştefan Manasia îşi asumă poezia momentului existenţial al generaţiei sale, al momentului unei epoci marcate de descompunere materială şi socială, morală nu mai puţin („întunericul trage obloanele peste ziduri de carne/ ies pisici zgribulite în ferestruicile subsolului/ plămânii scot abur de clor/ să fugim, îţi spun, până dăm cu capul// de barele ruginii ale uşilor metalice/ ţestoasele ninja au adormit cu carapacea spartă/ solzii s-au ridicat ca o ceaţă uşoară/ să fugim, îţi spun, până dăm cu capul în dig// să vedem colţii nocturni ai hidrocentralelor/ şi traseistele alunecând înăuntru una câte una/ dacă ne oprim din alergat facem pneumonie/ luăm bătaie sau, şi mai grav, o să murim“ – ostroveni, viaţa şi contactele, 17). E un univers decrepit, al cărui simbol apare pârâul nadăş („în apa mâloasă un simbol“) ieşit din matca sa, primind dimensiunile de amploare ale unui amazon de aluviuni ale ejecţiei oraşului („între gunoaie, nadăşul se târa înapoi, ca un amazon/ hămesit încolăcise pilonii podului /…/ vapoarele şi blocurile de locuinţe/ balansau toropite în dane. Încolăciţi şi priponiţi în cele mai/ năstruşnice moduri, mii de câini leneveau pe maidane“ (Amazon), când apare, firesc, nu-i aşa?, dezolarea: „E inutil să te ridici/ să faci duş să faci dragoste/ să mai încerci să trăieşti şi să scapi“ (saxofonul lui charlie).

E un dramatism surd în lirismul acesta de o francheţe a limbajului şi a metaforismului crud, care produce frisoane, care e mai degrabă o revelaţie în sugestie apocaliptică a unui trai banal, trădând idealuri comune şi problematizând sensibilităţi afective ale halourilor de viaţă minoră: „Să te sinucizi din prietenie pentru obiectele cu sânge cald/ Să te sinucizi trist pentru bestiile cu sânge rece/ tipii care îmbătrânesc şi mucegăiesc laolaltă/ prinşi cu elastice ieftine în răutatea lor (…) Să te sinucizi pentru că nu mai există prieteni beţivi/ şi dimineţi răsărind în pahare mânjite cu sodă/ (Fierea ta a spălat păcatele lumii/mâini păroase/ i-au tăiat cordonul ombilical au ridicat-o în lumină) (…) Să te sinucizi pentru că au vrut să-ţi fure sufletul şi/ să te facă om pentru că Marile Procesiuni ţi-au instalat/ în creier hormonul imaginii şi dezgustului şi supunerea/ dinaintea Buzelor Bătrâne care hăpăie tot“ (tourette, 2).

Starea de graţie a poetului e una dezolantă, asumată şi decepţionată, însă fără complexe; în orizontul atitudinal al acesteia declinându-şi profesiunea de credinţă, construindu-şi acea ars-poetica definitorie pentru o generaţie (generaţia sa, nu doar de poeţi) debusolată, produsă de o atare stare de graţie a societăţii însăşi: „Totdeauna am încercat să trăiesc la margine/ m-am ferit cum am putut de remuşcări de căinţă/ Totdeauna m-am privit ca pe un străin/ am deschis ochii prin pleoapele prin genele altuia (…) Tristeţea mea ar putea coloniza un arhipelag întreg/ cu schizofreni şi boschetari/ (stări vegetale acoperă geamul ferestrei cu abur)/ Iată-mă leşinat dimineaţa pe un maidan între scaieţi/ şi flori de cicoare acolo/ unde bătrânii vagabonzi caută o existenţă concretă/ unde cockerii sunt aduşi să adulmece unde vin ţigăncile/ sub rochii înflorate ascunzându-şi pieile de nisip/ Sau să fumez fără viitor fără scop/ La 24 de ani am reglat deja conturile/ Am dat câteva lovituri esenţiale am ratat altele/ M-am chivernisit dar s-au găsit mizerii/ să mă tragă la fund/ Pe un deal brumat stau şi fumez printre cadavrele/ de plastic – vrăbii şi câini – Dealul e aproape de oraş/ dar destul de departe ca să nu se audă vaierul tramvaielor/ Le vezi alunecând atât de precis/ râme roşii îţi urcă spre inimă încet/ pe pielea netedă şi rece/ cu doar câteva fire de păr Găsind inima şi intrând/ şi durându-te şi urlând fără să te doară şi/ fără să urli Pentru că Proştii nu ştiu ce-nseamnă copilăreala“ (copilăreală).

Evocatoare şi mărturisitoare, poezia lui Ştefan Manasia, construită şi pe segmente anecdotice insinuate lirismului dezolant, impune o viziune fabuloasă a universului sordid existent în subsolurile existenţiale ale societăţii (lumii) noastre de azi, dobândindu-şi (impunându-şi) astfel originalitatea, cu evidenţă.