DAN GULEA: DELICIILE DIMOV

Leonid Dimov, poet care s-a format şi exprimat începând cu anii 1960, apare astăzi într-o ediţie specială (Carte de vise, antologie şi prefaţă de Ion Bogdan Lefter, postfaţă de Gheorghe Grigurcu, Colecţia „Cartea Românească 100“, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2020, 464 p.), prima după un număr considerabil de ani; un eveniment editorial, care lansează o întrebare asupra scenei noastre cultural-literare, mai degrabă preocupată de inventare diverse, în loc de reprezentarea critică a numelor care contează. Un punct important, aşa cum precizează şi editorul, pentru această „stare de fapt“, este indiferenţa sistemului preuniversitar – singurul care poate asigura vizibilitatea necesară.

De la Povestea vorbii, suplimentul revistei Ramuri din 1966, la boema „singaporeză“ – după numele unei locante de odinioară – numele lui Leonid Dimov stabileşte în literatura noastră din a doua jumătate a secolului al XX-lea o serie de contexte şi de tipuri de lectură semnificative pentru istoria literară postbelică.

Povestea vorbii, suplimentul lunar de patru pagini de la craioveana Ramuri, editat de Miron Radu Paraschivescu în 1966, este locul unde au debutat Virgil Mazilescu, Sebastian Reichmann, Valeriu Oişteanu, Vintilă Ivănceanu, Norman Manea (sau poetul Ştefan Agopian), unde scriau tineri ce abia debutaseră, în ultimul an, precum Ţepeneag, sau Nora Iuga, sau Mircea Ivănescu. O listă (deci o contextualizare) impresionantă. La Povestea vorbii, Dimov vine cu „Istoria lui Claus şi a giganticei spălătorese“ – poem ce va face parte, fără nicio modificare, din volumul 7 poeme, ce va apărea peste doi ani (1968). Un tip de „sertar“, de scriere păstrată din raţiuni în primul rând artistice, ce reprezintă o dovadă, observată de monografiştii poetului (precum Luminiţa Corneanu sau Dan Grădinaru), a felului de a acţiona al scriitorului.

Alături de această nouă generaţie din paginile revistei, girul discret, dar temeinic, al unor suprarealişti de şcoală veche (Saşa Pană sau Virgil Teodorescu) trebuie luat în considerare. Pentru că aici apare şi o primă determinare a poeticii care se va numi „onirică“; în prezentarea pe care i-o face lui Vintilă Ivănceanu, Miron Radu Paraschivescu vorbeşte de „un polemist visător“, cu o caracterizare ce se poate extinde pentru poetica de la Povestea vorbii; este „rezultatul ultim al fuziunii dintre o estetică ancestrală, folclorul, şi o mai recentă tradiţie literară“ – din mantaua lui Urmuz şi a suprarealismului. Sunt amintiţi, poate doar ca termeni de contrast, Voronca, Roll, Bogza, Gellu Naum, Virgil Teodorescu.

Boema „singaporeză“ poate fi o denumire generică ce cuprindea în special poeţi de vârste şi preocupări diferite, de la Tudor George (supranumit „Ahoe“, după un personaj-vocabulă), cel care a imortalizat birtul „Singapore“ din Rosetti, de la finele anilor 1960, într-un volum de Balade, la poeţi mai mărunţi, vaganţi, precum Stan Palanka (ce rosteşte „Balada haimanalelor“) sau Teodor Pâcă (autor al unui unic volum de Poezii, 1970, cu maudit-ul ce îşi devoră propriul cap); de un alt calibru, dar din, spre aceeaşi lume boemă: Virgil Mazilescu sau Dumitru Ţepeneag.

O notă comună a poeţilor (la care a aderat şi Dimov): şcoala mnemotehnică – dimensiune exprimată latent de Cartea de vise, ediţia 2020, din cauze exact determinate; manifestată, la un nivel de suprafaţă, prin sonete, balade sau rondeluri, catrene metaforizante, în descendenţă argheziană sau barbiană, această „artă combinatorie“ a fost ilustrată de Florin Pucă, artistul vizual al cărui nume se întâlneşte pe multe dintre volumele „singaporezilor“. Inclusiv la două Dimov: Eleusis (din 1970, cu o punere în pagină specială, cu note şi semnificaţii vizuale ce merg uneori pe urmele sintezei artistice) – şi la o serie de Amintiri (1973), tandemului Pucă – Dimov adăugându-i-se şi Mircea Ivănescu; alături de acestea, alte portrete şi coperte la diferite volume dimoviene.

Antologia Dimov apare în colecţia „Cartea Românească 100“ (colecţie gândită de Călin Vlasie ca o serie de valori ale literaturii române, publicând până acum autori precum Caragiale, Marin Sorescu, Rebreanu sau Ţoiu) şi este „un pas către o viitoare ediţie critică“ a unui poet care poate pune cititorul în „dificultatea de a alege“; „am ţinut cont de formulele prozodice“, spune antologatorul, renunţând la efemeritatea mnemotehnică, la „rimele încrucişate“ (în special sonete, rondeluri şi „celelalte poeme, de multe ori încântătoare“), pentru că „marele Dimov (…) e, totuşi, în alte părţi“; în speţă, „în poemele mari şi mici în care frazează liber“.

Pentru că selecţia pe care o presupune orice antologie presupune o ierarhizare, sunt incluse, spre deosebire de ediţia în trei părţi din 2010-2011 de la Editura Paralela 45 alcătuită de acelaşi Ion Bogdan Lefter, doar unele volume, conform principiului enunţat mai sus. Au reţinut atenţia Versuri (1966), 7 poeme (1968), Carte de vise (1969), Eleusis (1970), Deschideri (1972), poemele din Amintiri (1973), o serie de texte din antologia A.B.C. (1973), La capăt (1974), Dialectica vârstelor (1977), Spectacol (1979), Veşnica reîntoarcere (1982), plus o „povestire“ din periodice. Fireşte, volumele nu sunt integral reluate – nu apar, de pildă, cuvintele lămuritoare ale poetului la volume precum Eleusis (1970) sau Veşnica reîntoarcere (1982).

Cu „Feeria lui Leonid Dimov“ de Gheorghe Grigurcu, postfaţa acestei ediţii, se creează un dialog al receptării între două generaţii de critici; în vreme ce prefaţa adoptă un limbaj conceptual, de teorie literară, atunci când stabileşte cum „«oniricii» români se situau în zona de tranziţie dintre modernitate şi postmodernitate: considerau epuizată una dintre dimensiunile majore ale celei dintâi, şi anume avangarda istorică (în speţă, suprarealismul) şi propuneau o nouă soluţie de explorare a realităţii“ – postfaţa are un limbaj mai „aplicat“, în momentul în care inventariază „caragialismul“, „peisajul balcanic“, geometrizările, „complexul oriental-provincial (de la Bolintineanu la Constant Tonegaru)“, spectacolul, imaginea (de cinema sau de bâlci), lirismul ce „documentează vizionar asupra spiritului răsăritean“. Din când în când, Grigurcu exemplifică, de pildă atunci când vorbeşte despre colaborările lui Dimov: „sacrul e suspectat în numele vocaţiei materiale, tras în reprezentări mai mult sau mai puţin groteşti, amintind grafica terifiant-sacrilegă a lui Florin Pucă, cu care Dimov a colaborat în alcătuirea unui reprezentativ volum“.

Posibilităţile de interpretare caracteristice lui Dimov, de reluare şi de stabilire a unei tradiţii poetice (în sens larg), comportă destule experienţe, traiectorii, implicita ierarhizare valorică.

Undeva, într-un „Romanţ“ (savantă autoironizare a escapismului, trista soartă a Ziţei) din Dialectica vârstelor, ce continuă cu inserţii caragialiene („călătoria cu trenul de ebonită (…) Cu micul baset / Împăiat în violet / Şi pus la geamul cupeului cu pricina”), poetul schiţează un program: „N-o fac nici în poezie, nici în proză, / Ci într-un soi de descriere / La mijloc între desen şi scriere“, care poate fi considerat semnificativ – în funcţie de lumina în care este privită orfevreria dimoviană. Pentru că altădată („Turnul Babel“ din 7 poeme) se poate vedea un personaj de inspiraţie similidantescă, Urgoragal, urcând etajele turnului: etajul cu arme, nivelul „celor ce au negat”, al ospeţelor fabuloase, al amorezelor şi al amorurilor, al mineralelor în defilare strălucitoare, al inefabilului organic. Un etaj poate fi al sensurilor acestui poem, când spune direct: „Trist cetăţean, în van te furişezi!“, lăsând poate un ecou matein – din mottoul unde este invocat „cetăţeanul“ lui La Fontaine, „sage citoyen du vaste universe“, din contextul exprimat de exegetul Ion Vianu: „Rien ne m’engage à faire des vers / Mais la raison m’oblige à vivre/ En sage citoyen de ce vaste universe / Citoyen qui, voyant un monde si divers / Rend à son auteur l’hommage / Que méritent de tels ouvrages“. Ce poate face acest personaj? De pildă: „numai eu, strămoş iacut şi gal,/ Sorginte şi final, Urgoragal/ Te pot lăsa să treci printre precesii/ Pe scara asta mai din dos, din gresii“.

Alte şi alte direcţii posibile: poeme despre revelaţie şi transcendent, căutări solemne sau exprimări ale derizoriului, „dezgolirea” personajelor, transformarea lor după chipul şi asemănarea „cadavrelor delicioase” – dar şi, efectiv, lepădarea de veşminte, drumuri orizontale şi verticale, reverii culinare sau erotice – ambivalenţe de grade diverse ce se citesc într-o ediţie reprezentativă pentru un autor sine qua non.