ION BOGDAN LEFTER: CELE 10 POEZII FRANŢUZEŞTI ALE CLASICISTULUI

1991. La un an şi-un pic după revoluţia care a pus capăt regimului comunist, junele profesor Liviu Franga petrece o jumătate de an în Franţa, la Montpellier, ca invitat al Universităţii „Paul Valéry“.

Născut în 1955, absolvent de Limbi clasice la Bucureşti, promoţia 1979, predase latina pînă în 1986 în şcoli şi licee din Capitală, după care, foarte bun în specializările sale rare, preia seminare ca suplinitor la Universitate şi ocupă în 1987 un post stabil prin concurs. Are la revoluţie 34 de ani (împliniţi în zilele revoltei naţionale, căci e născut pe 20 decembrie!), are mari elanuri, are proiecte, are idealuri de libertate şi de expansiune profesională. Clasicistul trăieşte din plin euforia evenimentelor şi… traduce frenetic din Aristofan, cu gîndul la o transpunere integrală a operei marelui comediograf grec în româneşte! Va relata peste decenii atmosfera de-atunci, la reluarea proiectului, într-o ataşantă mărturisire inclusă în primul volum al visatei ediţii aristofaneşti, Acharnienii/ Acharnes (texte în greaca veche şi-n româneşte, traducere de Liviu Franga, studiu introductiv de Theodor Georgescu, Editura Eikon, 2019).

Are 35 de ani în timpul stagiului de la Montpellier. Predă, explorează spaţiul francez, stabileşte contacte profesionale, traduce şi-acolo din Aristofan şi din alţi autori şi… scrie 10 poezii în limba locului. Le păstrează pentru el, nu încearcă să le publice.

Îşi va continua cariera la Catedra de Limbi clasice, va urca toate treptele profesorale, va ajunge decan al întregii Facultăţi de limbi şi literaturi străine a Universităţii din Bucureşti şi e astăzi senior asociat. De-a lungul anilor va semna – fireşte – numeroase studii de specialitate, mai ales despre literatura şi limba latină, dar şi articole de reflecţie intelectuală sau de atitudine etico-politică, strînse în volumele Clasic printre moderni (Editura Princeps Edit, 2008), Scrisori din mica mea latinitate (Editura Muzeul Literaturii Române, 2010) şi Ianus (Contemporary Literature Press, on-line, 2014), precum şi… literatură „propriu-zisă“, genuină sau livrescă: romanele Eu, Cicero. Cartea lui Erich (Editura Albatros, 2004), Jurnal din anii ’70 (Editura Tiparg, 2011) şi Teatru scris. Măgarul de aur după romanul lui Apuleius şi Ruben & Dionis după Sărmanul Dionis (Editura Eikon, 2016). Pe această din urmă linie a recuperărilor de experienţe de viaţă şi livreşti, ca şi de texte multă vreme lăsate să zacă în sertare, Liviu Franga scoate acum la iveală cele 10 poeme franţuzeşti de-acum trei decenii, într-un interesant montaj de texte: Îngerul orb/ L’ange aveugle (Editura Arhipelag XXI, 2020).

Poemele apar în carte în trei versiuni: cele iniţiale, din 1991, probabil reluate în anii următori, căci cîteva dintre ele sînt datate 1993, 1994, 1995 (ar fi fost utile clarificări într-o notă asupra ediţiei…), autotraducerile autorului, e de presupus că recente, şi o „traducere imaginară pe calculator“ realizată prin serviciul public Google Translate al giganticului „motor de căutare“ în Internet, cu asistenţa Eugeniei Ţarălungă, poetă, redactoriţă la Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti şi… ingineriţă chimistă la bază, deci cu o perspectivă umanisto-ştiinţifică asupra vieţii şi a literaturii. Şi mai sînt şi scurtele texte însoţitoare: un eseu în stil foarte patetic-liric semnat de un coleg clasicist francez, Arnaud Zucker, de la Universitatea din Nisa, căruia Liviu Franga îi şi dedică primul poem din carte, note de lectură ale poetului Şerban Foarţă şi un comentariu al Lidiei Cotea, profesoară de literatură franceză tot la Universitatea din Bucureşti, dar şi cu studii clasice ca specialitate secundară, poate fostă studentă a lui Liviu Franga. La final – un poem dedicat de Zucker „À Liviu“, tradus empatic de către destinatar şi mecanic de către „interpretul“ Google.

Ecouri ale unei îndepărtate experienţe de viaţă, recuperate acum în mai multe „straturi“ textuale. „Autotraducerile“ au furnizat în istoria literaturii interesante versiuni paralele, inclusiv la noi, de pildă în cazuri precum Bolintineanu, vezi Florile Bosforului/ Brises d’Orient, ori, în zilele noastre, Matei Vişniec, care a fost şi tradus de alţii, dar şi-a transpus şi singur piese româneşti în franceză sau franţuzeşti în română, cu modulaţii. De amintit în context extraordinara carte a lui Mihai Dinu Un alt Bolintineanu. Gînduri despre natura poeziei (Editura Spandugino, 2010, 2011), cu trei versiuni, cele două ale paşoptistului şi-ncă una a teoreticianului contemporan, poate şi experienţele poetice francofone şi plurilingve ale unor Foarţă sau Oskar Pastior, cel dintîi fiind – aşadar – cu bun rezon invitat să gloseze aici. Şi cum să refuze ocazia de-a jongla cu numele clasicistului şi cu ideea de idiom universal sau de limbă „francă“, „frîncă“ şi cum i se va mai fi spus pe vremuri la noi francezei, textul timişoreanului purtînd titlul (pe care l-am fi ghicit dacă ni s-ar fi dat premizele şi ni s-ar fi cerut să imaginăm soluţia „foarţiană“!) Lingua franca a lui Liviu Franga!

Ansamblul e şi interesant, şi amuzant. Reveriile neomodernizante iniţiale, complex decontextualizate, trimit la un singur sistem de referinţă, livresc, mitologic, nebulos-simbolic: zboruri şi aripi, zei şi duhuri, ciclopi, Hercule/ Heracle, Daphne şi îngeri, bineînţeles, între care cel titular, „orb“, din ultimul text, dilatat în douăsprezece strofe. Acompaniat de versiunile româneşti, una umană şi cealaltă computeristică, inevitabil comică, setul stimulează jocul comparaţiilor vers cu vers între versiuni, imprimînd lecturii un ritm alert, cu pigmenţii involuntar-„suprarealişti“ ai malentendu-urilor din variantele „automate“. Drept mostră – prima strofă din primul poem: „rayon voilé qui tombes souris/ à moi triangle d’or lointain/ lez yeux fermé le front fleuri/ et ton souris serein“ (p. 25); „ascunsă rază cazi surîs/ triunghi de aur mie depărtat/ ochi închişi de flori încununat/ seninul tău surîs“ (p. 26); „rază care învăluită morminte mouse-ul/ m-a îndepărtat de aur triunghi/ ochii închişi floare faţa/ mouse-ului şi senină“ (p. 27). Grave-incantatorii primele două versiuni, comică „înţelegerea“ mecanică a „căderii“ drept „mormînt“ ori a „surîsului“ drept „mouse“, „şoarece“ de computer! Ar fi fost deconcertantă dacă  n-ar fi fost asumată explicit, ca-n supratitlul poemelor şi la Cuprins. Repet: n-ar fi stricat deloc o explicaţie directă. Din textul lui Şerban Foarţă se deduce chiar că cele 10 + 10 + 10 texte în versuri i-au fost iniţial transmise fără cheia „traducerii imaginare pe calculator“, pe care a… dedus-o pe cont propriu, informaţia fiindu-i furnizată mai tîrziu: marele poet şi prestidigitator verbal şi-a dat seama că versiunile terţe au fost obţinute „fie la modul psitacistic, fie lăsînd impresia că e vorba de o traducere automată, făcută, parcă, de computer“ (!), după care, în paranteză: „(Aflu abia acum, adică post eventum, că ar fi vorba realmente de o traducere automată, – făcînd din «clavecinul bine temperat» al poeticii lui Liviu Franga o partitură atonal-rebarbativă.)“ (p. 15) – cu umor latinizant şi continuînd cu hazliile catalogări drept „traducţie «papagaliceasc㻓 (Ibid.) şi „traduceri «disperate»“ (p. 16), în prelungirea calamburului „(d)esperanto lingvistic“ (p. 15)…

Ca să vezi unde se poate ajunge pornind de la cele 10 poeme visător-patetic-franţuzeşti ale unui clasicist pus pe recuperări şi recontextualizări literar-existenţiale la anul „globalizat“ – „internetizat“ 2021 (pe deasupra şi „pandemic“)!