VLADIMIR TISMĂNEANU: NAŢIONALISMUL, ULTIMUL REFUGIU AL COMUNISMULUI

Naţionaliştii slovaci care votaseră împotriva preşedinţiei lui Václav Havel nu au respins un individ, pur şi simplu, ci o alegere morală, metafizică. Ei au demonstrat că fiinţele umane sunt predispuse la comportamente iraţionale din motive simple precum mândrie, egoism sau ambiţie.

Havel şi alţi intelectuali critici ai fostului Bloc sovietic căutaseră să facă din politică un tărâm al onestităţii şi obiectivităţii. Apoi, brusc, ei descopereau că restauraţia trecutului este încă posibilă: dacă nu sub forma unor respingătoare practici comuniste, atunci măcar sub forma repudierii valorilor morale transcendente proclamate şi practicate de către foştii disidenţi.

Respingerea valorilor morale transcendente a contaminat apoi politica din Ungaria. Când l-am cunoscut prima oară pe Gáspár Miklós Tamás la New York, în 1986, acesta era un filosof disident implicat în aşa-numita opoziţie samizdat (literatura autopublicată, considerată sediţioasă de către regimul János Kádár). Auzisem multe despre el la începutul anilor ’80, atunci când emigrase din România în Ungaria. Era prea independent, prea neliniştit pentru a supravieţui în climatul din ce în ce mai sufocant al dictaturii paranoide a lui Nicolae Ceauşescu.

În 1986, am vorbit cu Tamás despre perspectivele unei rupturi paşnice cu comunismul. Mi-a spus atunci despre planurile din Ungaria privind o mişcare politică dedicată apărării drepturilor omului. Mai târziu, după căderea comunismului, „TGM“ a devenit ideolog al Alianţei Democraţilor Liberi şi membru al parlamentului. Acompaniat de discursurile sale distrugătoare de tabuuri, fragilul filosof ajunsese o ţintă preferată atât de foştii comunişti, cât şi de renăscuţii naţionalişti. Îmi aduc aminte că atunci când am vizitat Budapesta, în iunie 1990, Tamás mi-a arătat un obscen graffitti, pictat pe pereţii casei în care locuia cu mama sa de către nişte golani fascişti: „Gáspár Tamás, Israel te aşteaptă“. Deşi Tamás se afla încă în conducerea partidului, entuziasmul său a luat-o la vale. L-am revăzut apoi la Washington şi am vorbit pe larg despre surprizele tranziţiei postcomuniste.

Atunci când l-am întrebat dacă crede că dreapta naţionalistă are vreo şansă de a prelua puterea în Ungaria (şi, din acest motiv, în orice altă ţară central-europeană), a răspuns cu o notă de melancolie: „Dragă prietene, ei sunt deja la putere“.

În septembrie 1992, György Bence, cunoscutul filosof şi fost disident, dădea voce unor îngrijorări similare. Nu avea de unde să ştie atunci că fostul său discipol, Viktor Orbán, va deveni întruparea nefericită a presimţirilor. Dar, la începutul anilor ’90, Bence deplângea dispariţia prematură a unor tabuuri anterior acceptate privind expresiile făţişe ale antisemitismului şi rasismului.

La noi, a existat cazul lui Dan Petrescu (n. 1949). Scriitor înzestrat, Petrescu îl denunţase pe Ceauşescu în presa din Occident în timp ce rămăsese în România. După Revoluţia din decembrie 1989, Petrescu a devenit ministru adjunct la cultură şi a crezut că vremea ticăloşilor apusese. S-a înşelat. Noii lideri ai României s-au dovedit a fi marionetele Securităţii, aşa că a demisionat. A mărturisit apoi că nu fusese într-atât de dezamăgit de liderii României, de vreme ce mafioţii comunişti se purtau potrivit naturii lor, cât de incredibila fascinaţie pentru noroi a populaţiei. A continuat prin a fi directorul unei edituri şi a privit contemplativ la spectacolul dezolant al politicii româneşti: histrionism, demagogie, intrigi, precum şi o incredibilă resurgenţă a emoţiilor tribaliste în discursul public.

„Poate că e prea devreme pentru democraţie aici“, îmi spunea Petrescu cu amară ironie în apartamentul său, acolo unde l-am vizitat, pe el şi soţia sa Tereza, în iunie 1990. Tereza Petrescu este sora regretatului Ioan Petru Culianu, profesorul de la Universitatea din Chicago care a fost ucis în mai 1991. Culianu, un critic extrem de caustic al tentaţiilor fasciste din România, a fost ucis de către un agresor necunoscut într-o toaletă de la Divinity School. Asemeni Revoluţiei române din 1989, şi această crimă rămâne până astăzi învăluită într-un gros şi tenebros mister. Poate că nu toţi îşi aduc aminte, dar Culianu scrisese împotriva extremismului naţionalist şi acuzase noul regim de la Bucureşti că ar fi o încrucişare de fascism şi stalinism. De altfel, despre acest mariaj toxic între extrema dreaptă şi extrema stângă a vorbit şi Adam Michnik atunci când considera că naţionalismul reprezintă ultimul refugiu al comunismului…