Iolanda Malamen

1. Recunosc, am fost tentată dintotdeauna să scriu un jurnal, chiar unul ,,fluviu“, dar asta ar fi avut nevoie de o certă energie scripturală şi de disponibilitatea de-a fi mereu cu mâna pe ,,armele“ memoriei, ca să nu mai vorbesc de necesara disciplină a scrisului. Trecutul trebuia să supravieţuiască nemutilat de un prezent agresiv.

Privind totuşi prin arhiva personală, am găsit nişte tentative de jurnal care însumează doar consemnarea câtorva ani răzleţi. Revăzând după o aşa lungă despărţire de ele, acele pagini mi s-au părut totuşi de nepreţuit în resuscitarea propriei memorii.

2. Există jurnale care şochează prin sinceritatea lor brutală, există jurnale în care simţi cumva că autorul caşează abil adevăruri pe un ton manipulator, întru credibilitate, există jurnale-terapie, jurnale cu descătuşări umorale, jurnale care edulcorează cu frenezie, dar şi jurnale în care firescul devine eveniment, datorită unui puls viu al vocilor. De cele mai multe ori, cititorul caută cu nesaţ în aceste ţesături cu aparenţă livrescă, repere precise, sonuri unice, lucruri de nedezminţit. Într-un cuvânt, senzaţionalul, noutatea.

Oricât de bine intenţionaţi am fi ca cititori, nu putem acredita sută la sută sinceritatea unui jurnal. El poate fi instrumentul unor realităţi deformate, dar şi tărâmul ceţos al unor coşmaruri exprimate cu duhul tainei.

Urmaşi direcţi, exegeţi empatici, intervin deseori asupra textelor, înlăturând lucruri pe care cititorul n-ar trebui să le afle. Exemplele sunt atât de multe, încât ar necesita un spaţiu aparte. Să ne gândim, spre exemplu, numai la cele 26 de volume de jurnal lăsate de Virginia Woolf, şi avem dimensiunea ,,vigilenţei“ asupra lucrurilor prea personale, ce nu puteau fi publicate atâta timp cât mulţi dintre subiecţii jurnalului erau încă în viaţă. Biografii au şi ei uneori partea lor de intruziune, uneori benefică, alteori de-a dreptul dăunătoare, prin omisiunile pe care le eludează cu hărnicie.

3. Nu ştiu în ce măsură poate să lămurească întru totul un jurnal ,,procesele inconştientului“, dar, odată ce el devine pentru autor, în mecanica scrisului, ,,obiectul“ unei imperioase mărturisiri, cu siguranţă, va limpezi şi revela într-un fel sau altul, percepţii, detalii, cutume, dispersări, toate angrenând spiritul şi sufletul. Astfel, informaţia nu mai este un marcaj vremelnic, ci se eternizează în memorie.

Jurnalul este şi o eliberare din toxicitatea unei interiorităţi explorată compulsiv, cu rădăcinile ei acaparatoare.

Formarea spirituală, iubirea, visele, fragilitatea psihică, frica de moarte, fapte memorabile, politicul, acuitatea unor legături umane, vor deversa în scris emoţii, intransigenţe, afinităţi ş.a.m.d.

Se poate spune că jurnalele sunt şi o formă de autopsihoterapie, doar atunci când autorul acceptă că eşecul şi împlinirea glisează, contopite către o voce unică, lucidă.

4. Şansa profesiei, dar şi aviditatea de-a empatiza cu textul, m-au făcut să citesc varii jurnale de-a lungul anilor. Unele mi s-au părut terne, redundante, convenţionale şi lipsite de acel har al comunicării, altele m-au angrenat într-un imaginar volubil. Unele mi s-au părut de o sinceritate gratuită, altele mi-au trezit interesul, scoţându-mă din monotonia cotidiană. Asupra unora am meditat îndelung, întorcându-mă ciclic la ele, pe altele le-am luat ca pe nişte exorcizări literare şi nimic mai mult.

Sunt şi jurnale pe care le-am neglijat din prejudecată sau din trufie scriitoricească şi regret lucrul ăsta.

Îmi pare rău, dar nu pot menţiona doar un singur jurnal din literatura română. Ar fi mult prea nesincer. Aş putea în schimb să numesc cu uşurinţă câteva tulburătoare jurnale, nu vehiculate zgomotos şi nici girate insistent, care s-au ,,adăpostit“ definitiv în memoria mea.